Feeds:
Articole
Comentarii

 

Tu te numeşti Stâncă,

ai buzele pecetluite,

soarele nu-ţi poate străpunge pielea,

ploile ţi se scurg la picioare.

rar, din loc în loc,

din sufletul ascuns în piatră,

îţi apar pe umeri firavi copăcei,

ca nişte aripi.

dar zborul e doar o iluzie.

Reclame

diminețile își scutură ochii de vise,

copacii își întind ramurile

de parcă ar vrea să-mi intre în cameră

cu brațelelor pline de flori.

viața-mi miroase a zarzări.

dulce-amar.

zâmbet în lacrimă.

 

mi-ar plăcea să pot desprinde o filă din jurnalul tău,

cea în care scrii despre ploaia din tine.

aş aşeza-o pe inima mea.

toată căldura ar risipi

 norii care se învârt înăuntrul tău.

şi până ploaia din tine ar dispărea,

mi-aş potoli foamea cu vorbele

aşternute pe fila din jurnal.

 

 

Trenul alerga prin întuneric, din când în când scotea câte un strigăt înfiorător, pe parcă îi era teamă. În compartiment, o lumină plăpândă făcea ca fețele călătorilor să pară de ceară, de parcă s-ar fi temut să ajungă la destinație.

Țineam pe genunchi o carte, pe care o luasem să mă însotească, dar nu aveam curajul să o deschid, ca și cum, într-o secundă de neatenție, întunericul de afară și-ar fi strecurat brațul prin geam și m-ar fi răpăit.

De câte ori ne apropiam de vreun oraș, respiram ușurată. Oamenii care urcau miroseau a ger. Pentru câteva clipe, liniștea din compartiment era tulburată, dar la semnalul locomotivei, toți călătorii se așezau pe scaun și își acoperau fețele cu o mască de ceară.

Este ciudat, de câte ori călătoresc noaptea cu trenul, am senzația că mă tot depărtez de Dumnezeu. Poate că această goană prin întuneric mă duce cu gândul la existența iadului.

Stâlpii înalți care însoțeau șina păreau niște uriași de fier care întindeau fire groase în care să ne prindă. Trenul continua să alearge în noapte.

Din când în când număram călătorii din compartiment. Eram toți. Întunericul nu răpise pe nimeni.

Mă rugam să ningă, poate așa, însoțită de fulgi, drumul nu mi s-ar fi părut atât de sinistru.

Și când credeam că Dumnezeu m-a uitat, o armată de flugi mărșăluiau în fața geamului.

În liniștea aceea ciudată, cineva m-a întrebat unde cobor.

Și-atunci, pe sub masca de ceară, buzele s-au lungit într-un zâmbet și-au șoptit:

-În plină iarnă! 

 

 

La amiază, când soarele punea stăpânire pe sat, când salcâmilor le amorțeau brațele și stăteau neclintiți visând la o boare de vânt, luam găleata și mă furișam desculță până în Râpa Fântânii, să aduc apă.

Era poate singura fântână din sat care mai avea cumpănă. O fântână adâncă, căreia nu-i vedeam luciul apei, doar auzeam buzele găleții mușcând-o. O umpleam din vreo șapte, opt încercări. După ce o ridicam la lumină, o sprijineam de marginea fântânii și-mi apropiam buzele fierbinți, însetate, de buzele umede ale găleții, ca-ntr-un sărut.

După ce-mi potoleam arșita, porneam la drum. Ridicam de poala rochiei, așa cum văzusem la femeile bătrâne, să nu mă stropesc, și mergeam legănat, schimbând din când în când găleata dintr-o mână în cealaltă.

Singura neastâmpărară, pe căldura aia toridă, era apa care se tot sălta în găleata, de parcă ar fi vrut să evadeze. Stropi reci îmi sărutau pielea arsă de pe picioare.

Toată noaptea, în vis, am bătut drumul până în Râpa Fântânii și înapoi, pe semne mi-a fost sete. Am mâncat aseară niște urzici cu hrean, după rețeta doamnei Emilia (mi-a adus ieri la scoală să gust din mâncarea ei).

Sau poate dorul luase foc și flăcările se ridicau până în gât.

Acum mă dor tălpile, spini nu am, că m-am uitat, nici colb de pe uliță n-am adunat.

Setea mi-am potolit-o cu o cafea rece, lăsată de ieri în cana cea nouă, primită de pomană de la Mima.

Dorul s-a cuibărit iar în suflet, obosit și el de atâta zbucium.

Primăvara promite azi soare. Nu-l văd încă, dar ziua e lungă și mi-a fost dată s-o trăiesc.

 

 

N-am altă viața,

și-n cea pe care o trăiesc,

ploaia-mi curge pe umeri,

ca un cântec trist pe strune,

hainele-mi sunt vestejite,

vântul trece prin mine,

agățându-mi inima de-o coastă.

Timpul se scurge,

dar cum nu am altă viață,

las ploaia să-mi cadă pe umeri

și-mi șterg lacrimile cu poalele

hainelor vestejite.

(sursă imagine: Lucian Munteanu)

 

Iată tabloul!

singurătatea albă a iernii,

tăcerea peretelui,

(i-am pecetluit gura cu o fotografie,)

ochiul de geam prin care pândesc lumea,

păsările care trec grăbite pe deasupra vieţii mele,

un cântec ce vine de-aiurea şi-mi umple pieptul,

obligându-l să inspire şi să expire,

tristeţea cerului, suieratul trenului

care ia oameni şi-i trece dincolo,

noi, cei care rămânem,

suntem tot mai reci.