Feeds:
Articole
Comentarii

***

 

Întunericul înghite ultima firimitură din ziua asta. Răsuflu ușurată, de parcă cineva mi-ar fi ridicat de pe umăr o povară. Acum pot să-mi odihnesc acolo obrazul. Fruntea mai poartă încă urma ultimului gând care a trecut în zbor, și pe care l-am lăsat să se depărteze. Dacă l-aș fi oprit, noaptea mi-ar fi fost albă, ca o coală de hârtie, și-atunci, aș fi început să-ți scriu despre mine.

De când am spart abajurul lustrei, lumina din cameră e rece, ca o noapte de februarie geroasă. Evit să privesc tavanul, lustra îmi pare golașă și stingheră.

Nici măcar fluturii de noapte nu se mai învârt în jurul ei.

Păianjenii râd prin colțuri. Nici nu mai țes, pe vremuri îi auzeam cum lovesc suveicile de perete.

E liniște. Uneori prea liniște, mă tem să umblu prin casă. Pașii mei sunt tot mai grei, iar parchetul scâncește și mobila își trosnește oasele.

Depărtez perdeaua și caut Carul Mare, mi-aș urca dorul în el și te-ar căuta tot cerul.

Sau poate ești încă aici, la o răsuflare distanță.

Gândul se întoarce și-mi mângâie fruntea cu aripile.

Va fi o noapte albă, ca o coală de hârtie.

O să-ți spun despre mine.

Astăzi mi-a fost dor de tine…

Reclame

***

 

Păsări de tăcere se întorc din depărtări purtând pe aripi întunericul. Felinarele se aprind și privesc sfioase asfaltul. Umbre trec grăbite, fără să respecte nici un semn de circulație. Rar, câte o mașină ucide o umbră, asfaltul o înghite cu lăcomie.

Pașii mei caută urmele pașilor tăi. Trec de pe un trotuar pe altul. Nici eu nu respect regulile de circulație, mașinile mă ocolesc.  Din când în când, câte un șofer prea grăbit mă claxonează, nu mă sperii, doar aripile păsărilor se adună, întrerupându-și zborul.

Frunzele s-au îngrămădit pe trotuare, unele se mai zbat, altele, ca să-și curme suferința, se lasă purtate de vânt în mijlocul străzii. Mâine dimineață, autobuzul de la ora cinci le va strivi.

Mi-e dor de tine. Așa cum le este copacilor dor de frunze, dar ei vor născoci până la primăvară muguri, eu…

O lacrimă îmi mângâie obrazul, celelalte lacrimi curg pe dinăuntru, umplu golul din mine.

În fața unei porți mă opresc.

Poate ești aici, sau poate nu urmele pasilor tăi le-am urmat.

Mă întorc, mă las ademenită de alte urme.

Drumuri fără rost, gânduri triste, frunze moarte și umbre.

 

 

 

Toamna asta mi-a pătruns în suflet,

mi-a răvășit toate iubirile,

chiar și pe cele uitate,

și-a strigat vântul,

mi-au smuls o venă de la tâmplă

și mi-au legat-o de inimă,

acum, toate gândurile curg prin mine,

chiar și cele negre.

Frunze moarte au populat încăperile întunecate,

păsări fără pereche s-au apăpostit printre ele.

Uneori își zbat aripile a pustiu, și-atunci,

mi se face frig pe dinăuntru.

Si când te gândește că peste un timp va pleca,

va lăsa ușa sufletului deschisă

și iarna va năvăli în mine cu toți fulgii ei.

***

 

Țes clipe cu tine, am un zâmbet pe care mi l-ai dăruit cândva, sau așa îmi imaginez, poate îi zâmbeai păsării care își trecea zborul pe deasupra ta. Am câteva cuvinte, ți le-am desprins de pe buze. Nu știu dacă erau pregătite pentru mine. Mai am și privirea ta care-mi răvășește sufletul. Poate de asta pe dinăuntru mi-e uneori primăvară. Dacă ai ști cum din răni vechi răsar ramuri, și dacă le-ai vedea înmugurind. Într-o zi am să-mi deschei nasturii cămășii, am să depărtez un pic coastele, ca să poți vedea. Acolo e despre tine.

Țes clipe cu tine. Îmi așez mâna în mâna ta și-mi strâng degetele ascunzând toate drumurile din palmă. De obicei tac, te las pe tine să-mi vorbești, și dacă și tu taci, îți așez pe buze cuvintele desprinse. Și tu mi le șoptești, chiar dacă nu sunt pentru mine. Îmi place să ascult. Și-mi place să-ți privesc obrazul neras, ascunde atâta tristețe.

Țes clipe cu tine, mi-e toamnă, și iarna-mi bate la ușă cu degetele-i de gheață.

***

 

Dimineața își șterge ochii somnoroși cu un strop de lumină,

Noaptea iese desculță, cu luna în sân, și-mi lasă ușa casei deschisă.

Mă zbat între cele două, ținându-mi visul în palmă, ca pe un trofeu.

Toamna aruncă în mine cu frunze, copacii stau drepți,

ca niște oșteni învinși ce-și așteaptă sentința.

Ascund visul sub pernă, așa cum ascund fetele tinere, jurnalele.

Vântul mă privește lacom, ploaia îl gonește c-un tunet.

Eu îmi caut în cutia cu amintiri fericirea.

Și întreb plângând: De ce te-ai stins?

***

 

Dacă apropii urechea de pământ,

aud cum te gândeşti la mine.

Hrănesc un bulb cu o lacrimă.

O pasăre îşi trece zborul pe deasupra mea,

umerii îmi zvâcnesc,

de parcă ar cere aripi.

În mine, o venă se dezleagă de inimă

şi dorul se revarsă ca o apă ieşită din matcă.

În depărtare, moartea leagănă o frunză.

***

 

La început mă așezam foarte departe de tine, între noi avea loc un anotimp cu toată înflorirea lui, sau cu toate ninsorile, sau cu toate ploile lui.

Apoi, după ce am început să-ți înțeleg fiecare gest, să îți deosebesc pașii de ceilalți pași,  să-ți aud inima zbătându-ți-se în piept, să-i înțeleg chemarea, am mai redus distanța. M-am tras mai aproape de tine, până când am ajuns să-ți fiu atât de aproape, la o întindere de mână, sau la o șoaptă depărtare.

Uneori, când nu privești spre mine, întind mâna și aștept.

Păsările își trec zborurile prin mine, noaptea își așterne tăcerea peste buzele mele, iar dimineața mi le răcorește cu un strop de rouă.

Mâna mea rămâne întinsă, ca a cerșetorului din colțul străzii.

Într-o zi am să-mi lipesc umărul de umărul tău, și când ai să-ți întorci fața spre mine, am să-ți sărut obrazul.

Doamne, ce de anotimpuri s-au plimbat printre noi, ce de ninsori am privit, tu de la o fereastră, eu de la altă fereastră, ce de copaci și-au întins brațele înflorite bătând când în ușa mea, când în ușa ta, și când au rodit, fructele le-au mâncat străinii.

Ce de ploi s-au scurs pestre trupurile noastre.