Feeds:
Articole
Comentarii

 

Mă bucur de ninsoare,

îmi deschid nasturii trupului

și las fulgii să intre în mine,

să ningă, să-mi împodobească pustiul,

apoi, cu vârful inimii,

îți scriu numele încet, cu litere mari.

Și te chem!

Strigătul meu singuratic se înfige

în numele tău.

Zăpada are o rană în piept.

 

Reclame

 

aud noaptea zbătându-și aripile negre

pe deasupra lumii,

întunericul pășește peste lumină,

câțiva îngeri se grăbesc să aprindă

candele-stele și un miros de tămâie și ger

îmi umple plămânii.

îmi strâng umerii cu palmele,

de parcă aș vrea să-i feresc de povara nopții.

în urma mea  o umbră ciudată.

privite de pe lună părem un cortegiu funerar,

viața și moartea pe același drum.

 

 

Sătulă de atâta întuneric,

inima mea dă foc numelui tău.

Buzele-ncep să-i ardă pe la colţuri,

durerea o cuprinde, dar tace.

În mine se face lumină,

în jur e din ce în ce mai beznă,

inima ar vrea să te strige,

dar ţi-a ars numele, şi-a ars buzele,

ş-atunci îi şoptesc:

dor, dor, dorule…

 

Fiecare şoaptă a ta era pentru mine un mic soare,

atingea cu vârful bucăţi moarte ale trupului meu, înviindu-le.

Sângele începuse să alunece cu viteză, de parcă avea pinteni,

obrajii căpătau culoarea apusului, un roşu înflăcărat.

Viaţa îi striga inimii: Trăieşte! Bate! Răzbate!

Dar inima mea îţi striga numele.

Iubitule, iubitule, iubitule…

 

voi ieşi din trupul meu,

ca dintr-o casă cu zidurile crăpate,

cu ferestrele prăfuite şi  uşa îmbătrânită

de-atâta aşteptare.

voi păşi în trupul tău,

lăsându-mi în vechiul adăpost

toate dorurile, toate neputinţele.

mă voi întinde sub inima ta

şi-i voi asculta bătăile până când voi adormi.

ca şi cum ar fi un cântec de leagăn.

şi dacă nu voi muri de-atâta bine,

într-o zi am să-ţi spun cum am dormit sub inima ta,

ca un bulb în sufletul pământului.

 

 

***

 

Amintiri cu poale zdrențuite și

lacrimi lunguiețe ca niște țurțuri,

pleoapele ude,  niște streșini

prin care se scurge plânsul ca o ploaie.

Noaptea se-apleacă peste lume,

cu brațele de-ntuneric închide ușile.

Rămân singură cu inima mea.

Cu lacăt greu îi leg buzele,

nici o vorbă să nu-mi mai spună!

 

 

 

Dacă m-ai striga, cerul și-ar deschide ferestrele

și mii de păsări, cu aripi albe, cu ciocul de aur,

ar scrie acolo sus, ce simt eu pentru tine.

Pământul ar dezlega izvoarele,

și apelle lor firave ar spăla toate păcatele lumii.

Dacă m-ai striga, copacii și-ar smulge scoarța

și-ar umbla cu pletele verzi în vânt

și inimile ca niște felinare aprinse.

Pentru tine, să găsești drumul spre mine.

Dacă m-ai striga,

soarele și-ar înfige sulițele în toate zidurile părăginite,

umbrele n-ar mai fi întunecoase, nu s-ar mai târî,

s-ar plimba printre noi și,

seara, i-ar conduce acasă pe cei singuri.