Feeds:
Articole
Comentarii

 

La capătul tăcerii,

izvoarele își dezleagă limbile

și vorbesc un grai pe care

doar păsările îl înțeleg

 dacă își întrerup zborul

și se apleacă asupra lor.

La capătul tristeții

apare mereu curcubeul,

ultima oară l-am văzut

după o ploaie aspră de lacrimi.

La capătul iubirii

am închis pentru o clipă ochii

să te mai țin lângă mine.

Imaginea ta plecând s-a topit

și a curs ca mierea în sufletul meu.

La capătul tăcerii

izvoarele spun ce nu am îndrăznit

să-ți spun eu, niciodată.

 

Anunțuri

 

Mi-e dor să beau din apele uitării,

mi-e dor să fiu ce-am fost,

să nu te fi iubit,

să nu-ţi fi sărutat c-o şoaptă pleoapa

şi nici în suflet, să nu te fi primit.

Mi-e dor să fiu iar primăvară,

să fiu iar mugur, dar să aştept o vreme,

până când verdele-mi va fi iar copt,

să nu te las să te hrăneşti cu mine,

şi să rămân apoi iar singură de tine.

 

 

 

mai dăruiește-mi o zi, una întreagă,

cum n-am mai trăit,

adu-mi rouă pe-o tavă

să-mi umezesc buzele arse de dor,

dă-mi o rază de soare,

am s-o strecor pe sub piele,

prin locul unde timpul a săpat nestingherit,

să-mi topească iarna ce a nins doar în mine,

să-mi mai fie o clipă primăvară,

să mi  se umple pieptul de păsări

și să-nvăț de la ele să zbor.

 

 

În mine, pasărea atinsă de zbor,

își pregătește plecarea.

Îi strig cu sufletul:

Să iei sub aripa ta

toate visele mele însorite,

mă tem să le păstrez,

zvon de toamnă furioasă

se-aude în zare,

frunzele pălesc de frică,

unele mor înainte de vreme,

se sinucid.

 

Adorm târziu pe o margine abruptă a visului tău,

cu brațele întinse căutând o îmbrățișare,

cu buzele întredeschise murmurând o chemare,

sau închipuindu-și o blândă sărutare.

Lumina dimineții e plină de remușcări,

îmi atinge buzele, închizându-le,

îmi strânge brațele, așezându-mi

palma stângă pe umărul drept,

palma dreaptă pe umărul stâng.

Ar trebui să nu mă mai strecor în visul tău,

să nu mă clatine vreo amintire și să mă prăbușesc.

Desen realizat de prietenul meu, Levent Çeküç

Toată viaţa am trăit la graniţa dintre viaţă şi moarte purtând în spinare Frica ce-şi ţinea ghearele înfipte în umerii mei.
Singura armă pe care am avut-o la îndemână a fost lacrima.
Dar ce armă poate fi lacrima? Moartea nu se sperie de ea.
Lacrima nu o răneşte.
Mi-a crestat tot mie obrajii, mi-a muşcat din malurile sufletului, dar mi-a şlefuit cuvintele pe care le-am transformat în păsări-doruri. Aripi le-am aşezat pe umeri şi le-am trimis spre cer. Am sperat că măcar una se va întoarce aducând cu ea răspunsul la întrebarea : De ce?
Pasărea care învaţă să zboare se dăruieşte cerului.
*
Azi am desenat mii păsări şi le-am învăţat să zboare, aşa cum făceam în copilărie. Căutam o nuia şi acolo unde era colbul mai fin, desenam păsări, apoi mă aşezam cuminte lângă ele şi le şopteam: Zburaţi! Zburaţi! Zburaţi! Dimineaţa nu le mai găseam pe toate, pesemne luna le ademenea. Celor rămase li se ştergeau aripile.
*
De câteva zile mi-e dor, un dor ce-mi izbește inima de coaste. O aud icnind.
Dar n-am ce-i face dorului, nu pot lupta cu el.
Lacrima nu-i o armă.
Păsările nu le pot închide în colivie, le desenez, le învăț să zboare, apoi le dăruiesc cerului.
*
Când eram o copilă, distanța de la pământ la cer mă îngrozea. Auzeam în jur că oamenii care mor se duc în cer, că acolo este o altă lume, lumea celor plecați, înaripaților. Și mă întrebam, cum pot înaripații trăi fără cei rămași aici? Oare-i uită, acolo își găsesc alte familii? Nu am găsit încă răspunsul, nici o pasăre nu s-a întors să-mi spună.
*
Gânduri îmi crestează fruntea de la o tâmplă la cealaltă. Sângele se zbate în vene de parcă ar vrea să evadeze. Îmi aprind o țigară, fumul se ridică spre tavan, apoi se deșiră. Mă agăț cu disperare de un gând, dorul se prinde de noi, o pasăre coboară, îmi agață gândul și-l duce cu ea spre cer. Rămân cu dorul. O lacrimă se zbate pe obraz. Lacrima nu-i armă, nu poate ucide dorul.

 

dorul îmi tulbură somnul

cu aripile lui de lumină,

crestând întunericul

și rănându-mi ochii până în suflet.

lacrimi noi se nasc

și-n albia vechilor doruri alunecă.

mi-e iarăși noapte

și umerii sunt posomorâți,

iar buzele s-au strâns de atâta tăcere.