Feeds:
Articole
Comentarii

 

Ploaia mă urmează tăcută, gândurile se izbesc de tâmple, așa cum se lovesc valurile de țărm când marea-i furioasă.

Un străin îmi spune:

-Plouă!

Ridic din umeri și-mi continui drumul.

-Nu aveți umbrelă!

Nu-mi trebuie.

Ploaia mi-o ia înainte.

Vântul i se alătură. Se prinde de crengile înverzite ale copacilor, scuturându-le.

Cunoști starea asta? că în tine se tot închid uși, că lumina abia de se mai strecoară, că se face tot mai întuneric.

Am început să mă rătăcesc.

Mi-am așezat amintirile ca pe niște piese de șah. Stau ore în șir privindu-le.

Piesele de șah nu se pot opune jucătorului.

Însă joc din ce în ce mai neglijent.

Viața mea începe cu numele tău.

În seara aia, pe 8 iulie, eram singură. M-am așezat cu greu în genunchi și m-am rugat să fii fată. Ți-am promis că te voi striga: Daria!

Numele tău eşti tu, iar tu eşti pe buzele mele ca un cântec. Îl spun, şi-mi vine să plâng

Și plâng.

Mi-s pașii grei, știi câtă durere am adunat în ei?

Ploaia aleargă.

Eu nu pot alerga, port pe umeri toată durerea lumii.

O mamă aplecată asupra copilului ei,  e ca și un început de poveste.

Dar o mamă aplecată asupra unui mormânt, ce este?

Șuieratul unui tren acoperă strigătul ploii. Vântul se trage un pas înapoi.

Continui să merg. Nu sunt puternică, sunt doar încăpățânată, și un drum trebuie parcurs până la capăt.

De când ai plecat, privesc cu alți ochi lumea.

Vezi tu, fata mea, oamenii n-au nevoie de războiae ca să se rănească, folosesc cuvântele ca pe gloanțe.

E urât pe aici.

Plouă.

Am ajuns acasă.

 

Tot drumul m-am gândit la tine, acum o să mă așez în pat, și-o să te aștept în vis.

Nu mă lăsa prea mult singură, mi-e tare dor de tine.

 

 

 

Reclame

 

 

Vara trecută am vrut să te ademenesc în lumea mea.

Întâi am făcut o spărtură mică cu latul mâinii în zidul trist şi alb, apoi, cu migala unei furnici, am tot săpat şi am mărit spărtura, să-mi încapă acolo ochiul, să te pot vedea.

După o vreme, mi-am dorit mai mult. Să mă simţi! Am ieşit în curte, mi-am trecut palmele peste tufa de lavandă, mi-am mângâiat obrazul uşor, uşor, încât parfumul florii liliachii să-mi pătrundă în piele.

Am intrat în casă, mi-am lipit obrazul de spărtură, şi, de câte ori treceai, mă rugam să simţi că sunt acolo.

Am stat foarte mult aşa, lipită de zid, îi simţeam trupul rece. Când m-am depărtat mi-am văzut forma inimii pe albul trist.

Am ieşit în curte, dar lavanda se scuturase. Câţiva trandafirii îşi lepădau petalele, semn că era deja toamnă.

Toată iarna m-am gândit la tine. Aşa cum se gândeşte pasărea la cuibul ei. Vezi tu, îmi imaginez că în braţele tale nu mi-ar fi niciodată frică, nu mi-ar fi niciodată frig, şi niciodată sete. Aş fi la o şoaptă distanţă de buzele tale cărnoase.

Este iar vară, şi a înflorit lavanda în curte.

Aseară mi-am trecut palmele peste florile ei liliachii, mirosul mi s-a strecurat pe sub piele, până în suflet, şi brusc mi s-a făcut aşa de dor de tine.

Dar am acoperit spărtura din zidul care ne desparte.

Te-am aşteptat atât de mult, iarna mi-a cuprins tâmplele cu mâinile-i de gheaţă.

 

 

 

Mi-e sufletul câmp bălai,

peste care arşiţa şi-a scurs mierea,

mi-s ochii lacuri îmbătrânite,

ce nu-şi mai pot sălta braţele ape

în valuri.

*

Doar azi, trupul mi-e stâncă.

Ploaia cade peste mine

şi se furişează prin fiecare rană.

Venele, străduţe înguste,

lipsite de gondolieri, de cântec,

de iubire.

*

Mă cuprinde dorul,

mă prefac că mi-e somn, închid ochii

şi ascult ploaia.

 

Într-o zi, izvoarele își vor aduna apele și se vor întoarce în pământ. Copacii, dorindu-și să fugă, își vor smulge rădăcinile. Unii mai tineri vor reuși, ceilalți vor muri cu visul în brațe. Frunzele vor plânge o vreme, până vor rugini. Păsările nu se vor mai întoarce niciodată. Cerul va fi văduvit de zboruri.

Iarba va crește înăutru, acolo unde curg izvoarele.

În noi, se vor zăvorî ușile binelui.

Porți grele de fier se vor deschide și iadul ne va invada.

Cuvinte aspre și negre ne vor popula gurile.

Ochii vor fi umbriți de ură.

Iubirea se va scurge ca mierea și va acoperi rădăcinile copacilor. Nu-și vor regreta moartea.

Am tot sperat că ziua asta este departe, însă îi aud pașii grei și strigătul ca pocnitura biciului.

Eu nu voi fugi, voi rămâne aici, să pot povesti despre izvoare, despre copaci și păsări.

 

 

ochii tăi au aceeaşi tristeţe, ca a verii când se lasă cuprinsă în braţe de vântul aspru al toamnei.

culoarea lor e ca a nisipului după ce marea îşi trece degetele de apă peste fruntea lui.

iar părul tău, nins pe la tâmple, seamănă cu iernile blânde din copilăria mea.

uneori întind mâna să te mângâi.

pare o creangă desprinsă de copac.

o vreme stă în echilibru, apoi se clatină, se frânge şi cade.

nimic. în faţa mea e un gol.

 

 

ai fost atât de aproape de mine, la o întindere de mână distanţă.

nu ştiam de ce uneori degetele se adună, unghiile se sprijină în podul palmei, ca şi cum mâna ta ar acoperi mâna mea.

toată noaptea visam că ai să mă găseşti, că dimineaţă când voi deschide uşa spre grădină, privirea mi se va opri în pieptul tău. locul unde am sperat că-mi voi plânge dorurile, că lacrimile se vor strecura pe sub pielea ta şi-mi vei înţelege neputinţa, frica, dar şi iubirea cea tainică.

am visat că braţele tale se vor deschide, aşa cum se deschide o uşă despre care ai ştiut mereu că este închisă, şi că voi păşi în tine. ştiu cu ochii închişi drumul spre inima ta. l-am parcurs adesea. îi ştiu toate urcuşurile şi toate coborâşurile. genunchii mei ţi-ar putea povesti de câte ori l-au străbătut.

câtă căldură este în tine.

de câte ori merg la mare şi-mi întind trupul pe nisipul încins, şi simt că mă topesc, că mă scurg în adâncuri, ca o lavă, îmi imaginez că aşa ar fi dacă într-o zi m-aş aşeza lângă tine.

nu ţi-ar fi greu dacă aş locui în tine. n-aş avea nevoie decât de apă, sunt mereu însetată. poate că într-o altă viaţă am fost fântână şi apele mi-au secat, şi oamenii au aşezat peste gura mea un capac din scânduri pe care l-au bătut în cuie. ca nimeni, niciodată să nu spere la un strop de apă.

e greu să trăieşti cu iluzii.

însă ce ar fi noaptea fără ele?

doar un cer lipsit de stele…

 

Sparg zile în ore.

*

24 de bătăi

şi orele se fărâmiţează în minute.

60 de clopote bat.

Mă strecor printre ele

şi  alerg către tine.

Aerul dintre noi se dilată,

adun minutele,

le transform în ore,

ziua se sfârşeşte,

 am trăit si azi

fără tine.