Feeds:
Articole
Comentarii

 

Să torni un strop de miere

în inima durerii şi-apoi să o sorbi cu nesaţ

fără să te îneci,

 să treci pragul unei noi zile,

fără să te poticneşti de lipsa soarelui,

de ploaia rece, de viscol sau de ger,

 să-ţi speli zâmbetul în lacrimi

ca apoi să-l porţi cu demnitate,

iată ce trebuie să ştii despre viaţă.

Iubirea

anotimp uitat sub zăpadă.

Chipul tău e acum o fotografie

din care timpul a mușcat cu lăcomie.

Cuvintele de care-mi e dor, au rădăcinile putrezite,

n-au mai înmugurit.

Verdele e doar o amintire.

Pereții sunt bolnavi de atâta singurătate,

iar păsările au amuțit.

Zborurile sunt invizibile, doar prin crăpăturile sufletului

aud fâlfâiri de aripi.

Câte cântece zac ucise!

Portativul e doar o cărare părăginită.

Iubirea, anotimp uitat sub zăpadă.

 

Aș fi vrut să prefac secundele în ore

să mai am timp cu tine,

să lungesc vara, să-i fac rochie cu trenă,

să se împiedice, să nu iasă din scenă.

Aș fi vrut să înalț ziua,

să nu las soarele să alunece în mare,

să lățesc noaptea,

să încapă cât mai multe stele,

să le numărăm

și-apoi să le-ncărcăm în Carul mare.

Vezi tu, pe atunci, timpul se scurgea

ca apa printre stânci,

acum, sunetul timpului

seamănă cu dăngănitul clopotului,

ding-dang, ding-dang, zilele s-au lungit și

nopțile poartă tot mai multe stele.

 

Mi-am jucat toate cărțile,

întâi am pierdut asul de inimă roșie,

nu-i ușor să trăiești fără dragoste,

apoi am pierdut trefla,

norocul s-a spulberat

odată cu sărutul de bun rămas,

rând pe rând s-au dus toate :

rombul i l-am dat unei dame,

dama nu s-a mulțumit cu atât,

a luat și-un rege,

regele mi-a cerut cupa,

frunza s-a dus cu primul vânt…

Mai am în mânecă doar popa,

dar am trăit din plin.

Cine a zis

că ia câștigătorul tot?

 

 

așteaptă să răsară

înlăcrimatul soare

și vino!

așteaptă să dea marea în clocot,

să-și deșire sufletul albastru pe țărm,

și vino!

așteaptă să se încingă grâul,

să plângă bobul de dorul pâinii,

și vino!

așteaptă să răsară soarele de iulie

și vino!

Știai că dacă umpli caierul cu lacrimi

și-apoi le torci, obții fire de lumină?

Câte vise, cu noi, pereche, am țesut.

Le-atârnam să se zvânte la soare

și firul se transforma iar în lacrimă.

 

Locuiești atât de departe,

nici un gând nu ajunge la tine,

zborul i se deșiră,

urma lui e înghițită de soare,

sau de vreun nor călător.

*

Locuiești atât de departe,

nici o șoaptă nu-mi auzi,

frunze lacome și-nsetate o devorează.

Știai că șoaptele-mi sunt înlăcrimate?

*

Locuiești atât de departe,

nici un pas nu m-aduce la tine,

se rătăcește între ieri și azi,

 se-ncurcă între amintiri și vise.

Un sărut învechit sau un sărut tânjit.