Feeds:
Articole
Comentarii

 

 

Uimitoare această călătorie prin viață, chiar dacă nu am avut norocul să urc într-un tren rapid și luxos.

Trenul care mă poartă de la naștere până la ultima stație, a avut adesea momente când a fost nevoit să aștepte trecerea tuturor trenurilor grăbite, cu ferestrele acoperite cu draperii grele de pluș, prin care nu se zărea nici un chip, din care nu răzbătea nici o voce, doar un abur de pâine coaptă, albă și pufoasă.

Nu mi-a fost deloc ușoară călătoria. Am tot sperat că la un moment dat voi trece printr-o gară numită Fericire, că-mi voi lua repede geamantanul burdușit cu amintiri, și voi coborî. Însă au trecut ani până să ajung acolo, și când am coborât, am găsit o gară prăfuită, pustie, cu ziduri acoperite de iederă.

Oamenii coborau acum într-o altă gară, aceea a banilor. Dar eu n-am tânjit după îndestulare. M-am mulțumit întotdeauna cu ce-am avut.

Am stat o vreme în gara asta numită Fericire. Mi-am lipit trupul de zidul rece, sperând că zidul are să mă înghită. M-am lăsat alintată de un vânt obosit, m-am lăsat mângâiată de un soare îmbătrânit, și după o vreme am urcat în alt tren, căutând o altă gară numită Resemnare.

Călătoria nu s-a sfârșit. Nici gara numită Resemnare nu am întâlnit-o. Poate pentru că nu sunt încă suficient de înțeleaptă să înțeleg care mi-a fost rostul.

Dar ce privilegiu, acesta de a călători, de a urca în tren, de a-ți lipi obrazul de geam și a privi cum aleargă pomii după primăvară.

Sunt obosită, dar nu pot dormi. Mi-e sufletul încă plin de Estonia, de tot ce am simțit acolo.

Nu știu dacă voi mai pleca prea curând, însă când am coborât din avion, cei câțiva bănuți pe care nu i-am chletuit, i-am pus în buzunarul secret, și cu un creion imaginar, am scris pe ei: Lituania.

Reclame

 

(sursă imagine google)

 

Sufletește am pierdut meciul cu viața, cred că am jucat pe un teren alunecos, purtând încălțămintea nepotrivită.

Uneori îmi vine să-mi scot inima din piept și să-i bandajez toate rănile. Știu că nu se va vindeca niciodată. Nici nu-mi doresc asta. Îmi port rănile ca pe niște medalii.

Mă întrebai într-o zi de ce nu râd niciodată cu poftă. Poate pentru că am adunat pe chip toate tristețile neamului meu. Am fost cea mai tânără văduvă din familie. Ai crede că palma asta m-a domolit. Nu! Am devenit o rebelă, am făcut tot ce-am vrut, când am vrut, și mi-am trăit cu demnitate înfrângerile. Am stat în genunchi, dar privirea mi-a fost mereu tăioasă.

Sunt ca soldații întorși de pe front. La început, simt nevoia să povestească tot ce-au trăit acolo, ca apoi, brusc, să tacă, să se prindă în pânza amintirilor, și să nu-și dorească să scape, să nu se zbată, să n-o destrame.

Sunt departe de casă. La mii de kilometri distanță. Stau în camera asta de hotel, în fața laptopului și gândurile îmi străpung tâmplele. Ca niște păsări care vor să evadeze.

Ce ciudat, mereu vreau să evadez, și când o fac, mi-e dor de colivia mea, de gratiile ei. Trupul meu a crescut acolo,  a luat forma coliviei, poate de asta dorm mereu ghemuită și-mi sprijin bărbia în genunchi.

Mi-e dor de petecul de cer pe care îl zăresc dimineața. De acel petec de cer pe care îți desenez dimineața un zâmbet stingher, așa, ca și zâmbetul meu.

Știi cum fac? Mă trezesc, depărtez draperia, ridic ochii spre cer, îmi adun degetele mâinii drepte, ca și cum aș ține un creion, și dintr-o singură încercare, îi desenez cerului niște buze care zâmbesc.

E un zâmbet pentru tine!

E un semn că am mai urcat o treaptă.

 

 

 

Toata viata am luptat pentru o bucatica de paine, acum lupt pentru un strop de fericire. Asta imi da forta sa mai urc cate o treapta.

Imi imaginez ca doar asa ne vom gasi. Nu stiu la a cata treapta, habar n-am daca nu cumva am trecut pe langa tine, poate te-am si atins, sau poate ti-am simtit respiratia pe obrazul stang, cel patat, cel scuipat si lovit. Sau poate mana mea a trecut peste urma mainii tale, sau poate pasul meu a strivit urma pasului tau. Sau poate toate astea se vor intampla.

Speranta ma ajuta sa urc. Durerea ma prabuseste. Cunosc toate vagaunile disperarii, le-am parcurs de cateva ori, uneori ajutata de o lumina interioara, alteori prin bezna, ma loveam de ziduri inalte si reci, ma loveam de fricile mele.  Umbra mea se tara la picioarele mele, si cand si ei ii era frica, imi cuprindea gleznele cu degetele  reci si apoase, precum tentaculele unei caracatite. Este cumplit sa ajungi sa te temi si de umbra ta, de atingerea ei.

Toata viata am luptat pentru o bucatica de paine. Nici macar n-am avut pretentia sa fie proaspata sau alba. M-am multumit si cu o firimitura neagra si acrita. Am inghitit-o ajutata de-o lacrima. Am crezut mereu in lacrimi, in puterea lor de a curata. Asta este secretul, nu mi s-a asprit vocea. Si cat am mai tipat. Mi-e pieptul plin de rani, parca as purta la rever un buchet de maracini. Ah, asta imi aminteste de buchetul de mireasa pe care l-am legat, dupa nunta, de o grinda. S-a uscat, dar a ramas acolo. De cate ori batea vantul,  isi mai scutura cate o petala, imi aminteam de vaduvia mea timpurie, ca danganitul unui clopot. Intr-o vara s-a desprins si a cazut, putrezise panglica.

Ah, mai urc o treapta, caut fericirea, nu cu disperare. Incet, fara graba. Intr-o zi am s-o gust, fara sa ma indestulez, nu-mi place sa ma simt greoaie. Stomacul meu s-a invatat sa se sprijine de sira spinarii.

(aici, in Estonia, mi s-a facut brusc dor de viata!)

 

 

Oftezi,

şi te însoţesc în tristeţe cu o lacrimă,

din când în când întind mâna spre tine,

cât mi-ar plăcea să parcurgem acest drum împreună.

Zâmbeşti,

chipul mi se luminează

şi mă agăţ de zâmbetul tău,

mi-aş dori să pot merge cu tine spre fericire.

*

Fără tine mă simt dezbrăcată,

şi cine ar avea curajul să umble gol prin lume?

Doar un nebun, însă eu, sunt bolnavă de iubire.

 

Trăiesc cu nelinişti, cu ochii mijiţi, la fel cum trăiesc miopii în dorinţa lor de a vedea.

Umblu de-o viaţa fără să ştiu ce drum să aleg, purtând după mine bagaje inutile, flori presate, scrisori, ceşti văduvite de tortiţă, pahare şchioape…chiar şi o bluză de veche de pijama.

Adulmec anotimpurile aşa cum fac flămânzii în faţa restaurantelor.  Mă umplu cu bucurie de primăvară, ca apoi să-mi golesc cu repeziciune sufletul şi să-l umplu cu vară, sau cu toamnă. Iernile mi-s cele mai dragi. Mi-e sufletul alb, ca o coală de hârtie. Seara, mă aşez la birou, în faţa ferestrei, şi îţi scriu. Ai crede că iarna mi-e frig, că trăiesc înzăpezită, dar nu-i aşa, mi-e sufletul plin de tine.

De ce nu-ţi scriu şi-n celelalte anotimpuri? nu am loc. Ademenesc copaci înfloriţi, îi aştept să rodească, le adun roadele şi le împart străinilor. Însă iarna, nu am ce oferi. Cine şi-ar dori zăpadă? O păstrez pentru mine, să-ţi pot scrie. Îţi povestesc despre mine. Uneori îţi povestesc despre noi, chiar dacă noi, nu ne-am îmbrăţişat niciodată.

Îmi imaginez că într-o iarnă, până să îmbătrânesc, am să croiesc poteci prin zăpadă şi-am să te aştept în pragul sufletului, mijindu-mi ochii, aşa cum fac miopii, în dorinţa lor de a vedea.

Ah, mi-e dor de-o ninsoare liniştită, am atâtea să-ţi scriu.

 

Ca o aripă,

norul ştergea fruntea cerului.

Câteva picături reci

sărutau pământul cu patimă.

Iarba, sub povara soarelui,

îşi coborâse capul

şi se tot încovriga

ca un prunc în sacul amniotic.

Ca un nor,

un dor mi se aşeza pe suflet.

Nici un strop de apă

nu-i săruta buzele reci,

şi-atunci,

sufletul însetat se tot încovriga.

*

Unde-mi eşti?

 

Vântul deschide uşi zăvorâte,

dinăuntru, spre mine, răzbate

miros de uitare şi praf aşezat peste toate,

umbre intrate în putrefacţie

sprijină zidurile dezbrăcate de tencuială,

o pânză deasă ţesută de-o armată de păianjeni,

acoperă mobila şchioapă, cu pielea ridată.

Oglinda, ca o mireasă îmbătrânită

în faţa altarului, aşteaptă musafiri.

Vântule, închide uşile!

Chipul meu a îmbătrânit!