Feeds:
Articole
Comentarii

(frumoasa mea fiică, Daria)

Să verşi o lacrimă în mare

şi lacrima să îţi rămână întreagă,

să n-o strivească nici un val,

să n-o înghită nici un peşte,

să o găsească peste ani,

schimbată-n perlă,

un pescar.

Anunțuri

În sufletul meu s-au adunat

păsări cu aripi de gheață,

ce și-au uitat zborul și dorul,

și sufletul pereche, chiar și copacul-cuib,

ce nu mai știu să cânte, ce-au învățat să plângă,

și s-au trezit în iarnă, că pe pâmânt,

nu mai există nici o țară caldă!

 

 

Pietrele tac,

buzele mele au forma buzelor tale,

tu taci,

cuvintele au murit de dorul sărutului,

cerul plânge,

râurile își spală malurile cu apă de ploaie,

florile-s triste,

de petale se dezbracă, vântul le-ndoaie, pământul le-nghite.

Tu taci, pietrele tac, cuvintele zac moarte pe buzele mele,

care de dor, au căpătat forma buzelor tale.

 

 

Sub pielea străvezie îmi văd venele, niște pârâiașe repezi ce par că vor străpunge haina asta ce-mi îmbracă trupul, ca o catifea uzată de atâta purtat.

Pendula mestecă lacomă timp, secundă după secundă, foamea ei îmi făce silă. Din când în când stomacul mi se urcă spre gât, și apoi căde la locul lui. Mă doare rostogolirea precipitată.

Am urcat a 50 a treaptă. Cât mi-aș dori să alunec în timp, să mă agăț cu unghiile de marginea treptei cu numărul 35, să încept iar să salt, cu mai mult curaj, mai multă forță, cu ochii țintind în sus, nu măturând cu genele podelele, poate de asta s-au și tocit. Nu tinerețea mă strigă înapoi. Cuvintele nespuse, zvâcnirile inimii, drumurile pe care nu le-am străbătut de teamă să nu mă rătăcesc, ușile pe care nu le-am deschis, obloanele pe care n-am îndrăznit să le ridic.

De câte ori nu i-am închis gura inimii cu un plâns zdravăn! Nu regret, doar că nu am întrebat-o niciodată ce-și dorește, am lăsat-o să îmbătrânească.

Doamne, ce se zbat venele. Ce or vrea să spună?

Am ascuns într-o carte o fotografie, mi-e dor să mă văd cum eram atunci. Dar nu mai țin minte titlul cărții.

Un cântec se strecoară pe sub ușă, casa nu mai pare așa pustie. De unde o fi venit? Poate din trecutul meu, sau poate dintr-o altă poveste.

Dacă aș fi deschis măcar o ușă, dar n-am avut curaj!

 

 

Plânge octombrie cu frunze ruginii

Peste trupurile atinse de ploaie,

Copacii rămân cu brațele pustii

Iar cerul e văduvit de păsări.

Din hornurile caselor se ridică discret

O părere de rău, vara și-a închis demult ușa.

Vântul i-a șters dintr-o suflare pașii.

Pustie e strada ce duce spre tine,

Frumoasă, plăpândă amintire.

 

Trecutul se-agață cu ghearele de marginea abia croită a prezentului.

Îi întind mâna cu degetele-mi ca de apă, și mă recunoaște.

În ochii lui întrezăresc un zâmbet și-l întreb:

Unde credeai că am să plec fără tine?

Unde-ai mai întâlnit râu care să-și uite izvorul?

 

Le-am dat nopţilor numele tău.

 

Oamenii nu ştiu că eu trăiesc ca un păianjen prins în propria pânză,

nu ştiu nici cât îmi eşti de drag,

nu mi-au auzit niciodată gândul trecând pe deasupra lor în zbor spre inima ta.

Of, de te-ar găsi acasă, s-ar strecura prin spărtura din zid şi ţi  s-ar aşeza pe piept,

altfel, ar sta toată noaptea pe ţărmul mării şi-ar plânge până ar deveni şi el un val.

Iarna mi-e cel mai greu, nu îndrăznesc să-mi trimit dorul spre tine,

aşa că te ademenesc în vis.

Îţi las uşa deschisă şi te aştept.

De unde să ştii tu, dacă eu nu te-am strigat niciodată.

Adorm târziu, când zorii mestecă ultima felie de noapte şi numele tău se stinge pe buzele mele.