Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

 

I-am tăiat aripile verii,

să nu mai plece.

Am tras marea mai aproape

şi le-am aşezat pe umerii unui val,

să le ducă în larg,

poate vreun înstrăinat

vrea să se întoarcă acasă.

I-am smuls verii un fir de iarbă

şi mi-am cusut buzele,

să nu-ţi mai rostesc niciodată numele.

 

 

Read Full Post »

de mână cu vara

 

Pasul tău șovăitor,

cu tălpile fine,

drumul îl dezmiardă.

Greieri nevăzuți

te-nsoțesc cântând.

Bobul copt de grâu

armura de aur și-o descheie,

în curând, pâine îți va fi.

Din pieptul desfăcut al cerului,

soarele prin lumină te poartă.

Undeva, în pântecul pământului,

zvon de apă te strigă.

Mergi spre răsărit,

un izvor se va naște

și-ți va săruta buzele triste.

Read Full Post »

 

(frumoasa mea, Daria)

 

Floarea se îndrăgostește de soare

de când e în bulb,

roua se-ndrăgostește de floare

din vremea lacrimei,

izvorul iubește pământul

încă din inima pietrei,

cu buze de apă îi sărută pielea

dinspre frunte spre glezne.

Atâta dragoste în jur

și totuși noi trăim în pustiu.

Read Full Post »

libertate

 

Tavanul are o spărtură în inimă,

pe acolo văd cerul.

Drum strâmb se ridică

din podeaua veche,

ca un abur firav,

căutându-și libertatea.

Mă agăț cu disperare de el

ca un râu secat,

dornic să-l însoțească,

purtând amintirea valului

și a ploilor ce-l sărutau.

Cerul pansează înima tavanului

cu un colț de stea,

drumul se deșiră,

putrezește dorința mea de libertate.

Read Full Post »

 

Mă feresc să mai fac vreun pas,

de teamă să nu-mi strivesc umbra,

să-i așez călcâiul pe inimă

și s-o aud trosnind de durere.

Stau în locul ăsta de ceva vreme,

mi-e teamă să nu-mi ucid umbra,

anotimpurile trec prin mine

și însemnează locul întâmplării noastre,

așa cum fac pădurarii

când un copac bolnav trebuie tăiat.

Ultima iarnă mi-a mușcat din umărul stâng

cu o gură de ger, mă doare,

dar rămân în locul ăsta,

umbra mea bolnavă nu mai poate face

nici un pas.

 

 

Read Full Post »

îndepărtatule

 

Îndepărtatule,

câte zăpăzi pe suflet mi-au crescut,

și câte ore în viscol am trăit,

câte nopți geroase m-au îmbrățișat

și câte lacrimi în țurțuri mi s-au tranformat.

Îndepărtatule,

câte poteci am deșirat,

câți copaci de frunze-am dezbrăcat,

și tot nu te-am aflat.

Poate doar iarna-mi știe unde-mi ești,

dar glasul fulguit nu-l descifrez.

Read Full Post »

Trepte

 

În noaptea aia luna s-a dezbrăcat de hainele aurii şi s-a ascuns după un nor. Stelele, într-o tristeţe deplină, au urmat-o.

Vântul şi-a strâns aripile pe lângă trup şi nici o frunză nu s-a mai clintit. Copacii păreau soldaţi de fier. Străzile arătau ca nişte vene golite de sânge, iar casele păreau nişte morminte, unele părăginite, altele abia clădite.

În mine se ducea o luptă aprigă. Nu moartea îmi dădea târcoale, respiraţia ei rece nu mă speria, ziua de mâine mi se părea un munte prea greu de urcat. Doar gândul că voi privi apusul de la o răsuflare distanţă, mă făcea să vreau. Pe de altă parte, povârnişul care îmi rănea mereu genunchii, mă făcea să zic: Gata! e prea mult! mult prea mult!

Tăcerea aşeza cărămidă peste cărămidă şi un zid greu se ridica în jurul meu.

Gândurile, ca nişte păsări oarbe, ieşeau din mine, se izbeau de zidul de tăcere şi se întorceau iar în mine.

Mi-era trupul plin de cuiburi populate, de gânduri-păsări oarbe.

Şi totuşi, eram atât de singură.

Spre dimineaţă, când cerul a început să se foiască şi să-şi arunce stelele în mare, când frunzele au început să tremure, iar copacii-soldaţi să-şi mişte braţele de fier, când umbrele au început să se micşoreze şi să dispară rând pe rând, zidul de tăcere s-a crăpat şi, de prin lume, şoapte de viaţă au ajuns la mine.

Şi m-am gândit, de ce n-aş urca şi azi spre mâine? E o minune să poţi privi apusul de la o răsuflare distanţă.

Read Full Post »

Older Posts »