Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

strigă-mă, sunt aici!

 

te-am strigat de atâtea ori: sunt aici!

locuiesc în gândul tău cel mai îndepărtat, poate de asta nu-mi auzi chemarea.

nu ajung niciodată să-ți mângâi tâmplele, să-ți alunec în vene, sângele tău să-mi afle numele, și-apoi buzele să-l rostească.

locuiesc în gândul tău cel mai îndepărtat, ne-am întâlnit în paginile unei cărți, în tren. stăteam lângă tine, la o răsuflare distanță, citeai. la începutul călătoriei eu priveam ploaia și-i ascultam cântecul, nimeni nu auzea ploaia din mine. nici măcar tu.

când întunericul ne-a izolat de lumea de-afară, mi-am coborât privirea în paginile cărții tale, și-am început să citesc, dar rămâneam în urma ta mereu cu un cuvânt.

ai coborât înaintea mea cu o stație, și-atunci, am scris singură finalul cărții.

m-am mutat în tine, ți-am răscolit toate iubirile, ți-am retrăit toate lacrimile, dar și toate fericirile.

strigă-mă! sunt aici!

Anunțuri

Read Full Post »

doar dor

 

Timpul ți-a cusut buzele

c-un fir de uitare,

tot el mi-a cusut și mie pleoapele

c-un fir de visare.

Anotimpul nostru a fost înghițit

cu lăcomie de pământ,

în locul acela este acum un mormânt.

Lacrima s-a transformat în cuțit

și în suflet adânc mi s-a înfipt.

Prin mine trec la trap amintiri,

în urma lor se ridică ca un nor

 dorul.

Read Full Post »

întotdeauna iarnă

Păsările se întorc aducând cu ele primăvara.

Privesc pe fereastră fără să văd nimic.

Ştiu că nu vii, că aripile tale-s de lumină,

că zborul ţi-e nevăzut, doar auzit.

O fâlfâire, un geamăt stins.

Port în suflet copaci ninşi

plini de cuiburi goale,

la prima adiere de vânt,

flori de gheaţă se desprind de pe ramuri,

imitând zborul.

Păsările trec pe deasupra mea,

purtând cu ele primăvara.

În mine, întotdeauna iarnă.

Read Full Post »

trepte

 

 

Așez piciorul drept în fața piciorului stâng și-mi spun: Astăzi pornesc cu dreptul!

Unde? Prin viața mea.

În jurnalul vieții am zeci de file albe, clipe netrăite, doar oftate, tăcute. Nu pot îndrepta asta, nu pot scrie azi pentru atunci, nu pot umple golul, rămân pentru totdeauna file albe. Rămâne doar tăcerea, ca un zid înalt, prin care nu s-a strecurat niciodată nici un fior, nici o adiere, nici o mângâiere.

Mă întreb adesea ce-am făcut la 29 de ani pentru femeia din mine? Și-mi răspund: nimic, am așteptat. Ce? Un anotimp prielnic în care mi-aș fi permis să port paltonul și să încalț sandalele, pentru că asta aveam prin dulap, sau mai bine spus, doar asta îmi permiteam.

Pășesc spre o dimineață trăită din plin.

Urc în mașină, el pornește radioul. Eram doi străini care părăseau centrul de examen după o noapte de trecut note în cataloage.

Un somn viclean îmi dădea târcoale și un abur cald îmi învăluia trupul ca într-o mantie de catifea.

O melodie aproape uitată curmă tăcerea.

Mă întreabă râzâd: Vrei să te valsez?

Și mașina începu să șerpuiască dintr-o parte în alta a șoselii, respectând linia melodică, dar tăind linia continuă.

Opri!

Coborî din mașină, îmi deschise portiera și mă invită la dans.

Noaptea se zbătea în strânsoarea dimineții. Un soare prea mare pentru ochii mei obosiți se ridica deasupra orașului.

Melodia s-a frânt brusc, așa cum se frâng brațele copacilor bătrâni,  și o voce necunoscută a anunțat ora exactă.

Mi-a sunat ca dăngănitul unui clopot care vestește moarta cuiva drag.

Și-a apropiat buzele de urechea mea și a șopit: Data viitoare am să te sărut!

Da, asta anunța acea voce, moartea unui sărut.

Dar am fugit de acel moment.

Mi-am luat concediu, am urcat în tren și-am plecat la mare.

În fiecare seară adormeam șoptindu-mi: Data viitoare am să te sărut!

 

asta era melodia:

Read Full Post »

trepte

 

Ascult aceeași melodie de câteva ore, nici nu mușcase dimineața ultima felie din noapte când m-am trezit.

Cu degetul mare de la piciorul drept desenez păsări pe podeaua îmbătrânită și lipsită de luciu.

Cât mi-aș dori să apari, să se crape zidul gros de cărămidă, lumea asta să se dărâme, și-o altă lume să se ivească.

Aveam o rochie de culoarea vișinei coapte, într-o dimineață i-am rupt mânecile, așa cum rupi aripile păsărilor ca să nu mai poată zbura.

Rochia asta aș lua-o în lumea cea nouă.

Aș îmbrăca-o, te-aș lăsa să mă cuprinzi în brațe, ți-aș descheia buzunarul de la piept și ți-aș invada sufletul, așa cum invadează mugurii copacii primăvara.

Cântecul se sfârșește, și lumea mea cea nouă, cea care îți poartă numele, se pierde în ceață.

Mă grăbesc să repornesc melodia, să nu te depărtezi.

Dimineața asta lăptoasă te-ar înghiți prea repede.

Ce bine ar fi dacă viața ar avea un buton de pauză.

Ți-aș așeza pe buze un singur cuvânt, o chemare: Vino!, apoi te-aș urma orbește.

Mi-am închipuit mereu că celulelor mele le-ar fi greu să învețe alt nume.

Dar m-am înșelat! Ah, unde e butonul de pauză? Am nevoie de câteva clipe.

În prima clipă mi-aș așeza cu degetele părul, mi-aș elibera fruntea, să-mi vezi cuta dintre sprâncene, apoi mi-aș curăța ochii de lacrimi uscate. O iubire m-a însoțit toată viața. Și acum plâng în somn. Aș repeta de câteva ori numele tău, până ce s-ar lumina cerul gurii, apoi aș păși spre zidul de cărămidă, și prin spărtura lui, aș veni către tine.

Melodia se oprește.

Îmi întorc fața spre fereastră.

Ninge liniștit. O pasăre se ascunde sub aripi, mi se face brusc frig, îmi strâng umerii, îi acopăr cu palmele, înfig bărbia în piept și tac.

Rochia vișinie nu-mi mai vine, i-am rămas mică.

 

Read Full Post »

trepte

 

dacă aș fi știut că locuiești atât de aproape de mine, la o mângâiere distanță, dacă aș fi știut că ușa sufletului tău este în fiecare noapte deschisă, m-aș fi strecurat înăuntru, în tăcere, așa cum se strecoară o stea pe cer.

ți-aș fi invadat venele, și-ar fi curs prin tine toată dragostea mea.

poate mi-ar fi foșnit doar poalele la atingerea podelelor, sau poate mi-ar fi tremurat pașii, sau genele s-ar fi zbătut de teama întunericului.

dacă aș fi știut că ești atât de aproape de mine, aș fi întins mâna, ți-a fi mângâiat obrajii nerași, până ochii ți-ar fi fost plini de mine, o lacrimă.

apoi ți-aș fi cuprins buzele într-un sărut, și-aș fi uitat de mine.

am lăsat să alerge între noi anotimpuri, ierni aspre mi-au mușcat din trup, veri toride mi-au topit sufletul, ca pe o lumânare aprinsă pe un mormânt.

dacă aș fi știut …

acum am aflat, și mi-aș dori să mă mai nasc o dată, să-mi trăiesc iar copilăria, și când juliturile din genunchi s-ar videca, ar rămâne doar amintirea lor, drumurile noastre să se întâlnească, să-mi strecor palma în palma ta…

 

Read Full Post »

 

Fata aceea, cu trupul zvelt ca al mesteacănului,

cu obrajii de ceară și buzele de foc,

cu ochii ca nisipul sărutat de mare…

 pe fata aceea  o caut de câte ori

mă opresc în fața oglinzii.

*

Pe fata aceea, cu pielea ca sideful

în care o ploaie și-a înfipt picăturile ca de oțel,

am zărit-o azi, când treceam prin fața oglinzii

și aveam buzunarul de la piept descheiat.

Read Full Post »

Older Posts »