Aseară, vântul tropăia pe toate acoperișurile, zăpada se arunca peste streașină, de parcă voia să se sinucidă. Căderea ei făcea ferestrele să tresară. Perdelele se zbăteau de frică, în timp ce ușa de la intrare i se împotrivea. Din când în când cobora făcând țiglele să alunece, și, cu un urlet ascuțit, împrăștiind furie, alerga până în deal.
Primăvara, se furișase iar în inima pământului, oblojindu-și bulbii.
Aș fi vrut să mă rog, să-mi potolesc teama, dar orice împreunare a mâinilor mă ducea cu gândul la tine.
Buzele îți șopeau numele, chemându-te. Noi suntem fără trecut, și fără viitor, însă zilnic aprind în mine o lumină, așa cum se aprinde seara farul pentru corăbiile din larg.
Ți-aș fi putut strecura în buzunar în bilet, ți-aș fi scris că mi-e dor de tine, dar mă tem că ar muri acolo, printre chei și monede, el, singurul mut.
Mi-am imaginat că tu știi ce se întâmplă în spatele zidului îmbătrânit al captivității mele.
Zbaterea aceea pe care o auzi nu sunt valuri lovindu-se de țărm.
Nici vântul care împrăștia zăpada.
Sunt vorbele mele care se grăbesc să ajungă pe buze și, pe care, după ce mi se înroșeșc obrajii, le strivesc.
