(Femeie la fereastră, Salvadori Dali)
îmi place să desenez ferestrele noastre, fereastra ta cu faţa spre fereastra mea.
între noi marea. valurile se sparg pe ţărmul tău, la mine ajunge doar zbuciumul lor.
tu ai o fereastra mare prin care vezi tot cerul,
eu te privesc printr-un ochi de geam, văd doar soarele la amiază, sau luna când e plină şi se aşează în fruntea cerului.
îţi zăresc trupul plimbându-se prin cameră, drept, ca un copac pe care nu l-a îndoit niciodată vântul, îţi desluşesc rănile din interior, pentru că uneori te opreşti şi îţi lipeşti palma în dreptul inimii, de parcă te-ai teme că-ţi sare din piept.
îmi apropii fruntea de geamul rece.
răsuflarea mea o abureşte, şi-atunci tresar.
te-ai putea depărta de mine, aş rămâne singură acolo, în încăperea aia mică, şi ar trebui să ascult până la moarte cum îşi mestecă pendula timpul, zgomotos, cu lăcomie.
deschid larg fereastra mea mică, obloanele se depărtează, de parcă ar fi nişte braţe ce vor să cuprindă fereastra ta mare.
