Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for ianuarie 2019

fără tine

 

Trecătorii adulmecă mirosul unei false primăveri,

piepturile lor par a-nmuguri,

le aud inimile zbătându-se.

o ploaie de-o clipă sărută zăpada

și buzele-i albe se topesc.

pasii mei peste pașii tăi trec,

tălpile-mi plâng cu lacrimi de sânge,

rochia mi se zbate de dorul brațelor tale.

trecătorii adulmecă mirosul unei false primăveri,

mie mi-e încă iarnă, și pe dinăuntru îmi ninge,

doar părul se lasă dezmierdat de-o ploaie străină.

fără tine mi-e frig și habar n-am cum inima simte

că ești departe de mine.

 

 

Reclame

Read Full Post »

***

 

În adâncul sufletului zac iubiri trecute, acoperite de regrete, ca de un strat gros de cenuşă.

Din când în când, îmi trec prin faţa ochilor siluete gârbovite, cu feţele aproape şterse, cu buzele împietrite.

Întind mâna să le ating, dar trupul le e de gheaţă.

Înăuntrul meu, un vânt aspru, ca un animal sătul de singurătate, urlă îndurerat.

Soarele nu s-a mai ivit din spatele coastelor.

Nici măcar vreo ploaie nu mai spală pereţii trupului.

O iarnă fără ninsoare s-a abătut asupra mea.

Gerul închide uşi cu ţurţuri, sigilează ferestrele sufletului şi-mi încremeneşte buzele.

Tăcere.

 

Read Full Post »

***

 

Mi-ar plăcea să construiești o cameră doar pentru noi, cu o fereastră mare în loc de tavan, să privim cerul, să croim drum stelelor, să întind mâna, să agăț luna, să mi-o strecor în piept când dormi și mi-e întuneric.

Un perete l-aș vopsi nisipiu, să creadă marea că-i țărm, să se izbească în el și tu să mă legeni, ca pe o corabie învățată cu depărtarea.

Un perete ar îmbrăca haina soarelui, să-mi fie cald când nu-mi ești.

Iar peretele pe care ne sprijinim pernele, să fie lipsit de tencuială, să văd cărămizile, să-mi amintesc mereu cât ai trudit să construiești o cameră doar pentru noi.

 

Read Full Post »

***

 

Și-n brațele tale îmi era mereu primăvară. Copacii înfloreau în mine, iar păsările își plimbau zborul dintr-o parte în alta a trupului. Un cântec șoptit mă însoțea pretutindeni, iar serile-mi erau mereu înstelate.

Construisem o lume a noastră, zidurile erau atât de înalte încât aveam propriul nostru cer. Când adormeam, îmi scoteam inima din piept și o strecuram în pieptul tău, să nu fie singură, să nu-i fie visele triste.

M-am temut mereu de singurătatea inimii.

Bătăile unei inimi singure și triste seamănă cu dăngănitul unui clopot bătrân.

Îmi așezam obrajii în palmele tale și ei se coceau ca două mere, de prea bine, de prea multă tandrețe.

Iar când îmi vorbeai, valurile se opreau pe țărm să te asculte, în zadar și le striga marea cu vocea-i de apă. Pescărușii își întrerupeau zborul, iar soarele se arunca în mare, să ne fie noapte, să ne iubim.

Aveai un fel de-a mă privi, pe dinăutru, îmi știai toate ascuzătorile, știai locul unde mă retrageam când mi-era frică, locul unde mă ascundeam când nu voiam să nu te deranjez, când aveai nevoie de spațiu pentru toate visele pe care le construiai pentru noi.

După ce-ai plecat, copacii care creșteau în mine, s-au sinucis, valurile se întorc mereu la tărm, căutându-te, iar cerul nostru s-a unit cu cerul lumii, setele nu-mi mai aparțin.

Din când în când, agăț cu unghiile un cuvânt pe care mi l-ai spus cândva și-mi acopăr o rană cu el. O vreme nu mă mai doare, apoi rănile se deschid iar și sângerează.

Read Full Post »

***

 

Fără de el începea iarna.

Săgeţi cu vârful de argint îmi ciopârţeau pielea,

un ger cu limba tăioasă punea stăpânire pe sufletul meu.

Drumurile se ascundeau sub pământ,

tălpile, neştiind încotro să o ia, prindeau rădăcini.

Vântul şuiera în jurul meu

gonind păsările, speranţele.

Visele îngheţau pe la tâmple.

Pe dinăuntru mi-era alb,

pe dinafară mi-era pustiu.

Read Full Post »

***

 

Uneori, îmi bat în ușa sufletului cuvintele tale,

și, dacă nu m-aș teme de iubire, le-aș deschide,

le-aș strânge în brațe, înainte de a te fi strâns pe tine,

și, așa, cu brațele pline de ele, aș fugi spre mare,

acolo unde-mi imaginez că am să te găsesc,

privind în larg, pe deasupra catargelor,

spre locul unde marea cu buzele-i de apă sărută cerul.

Dar frica de moarte mi-a pus lacăt inimii,

a ridicat un prag înalt, și-apoi mi-a dat cheia,

știind că niciodată n-am să am curajul să deschid ușa

spre lume.

Read Full Post »

***

 

între noi, iarna a ridicat pereţi transparenţi de gheaţă.

îţi văd silueta păşind posomorâtă printre dâmburi de zăpadă,

umerii coborâţi cu o treaptă,

semn că gerul ţi se plimbă cu tălpile de gheaţă pe spate.

respiraţia se ridică uşor, ca un abur, spre cer.

parcă ar fi o rugăciune.

Read Full Post »

Older Posts »