Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for noiembrie 2018

trepte

 

Am urcat în grabă câteva trepte ca să ajung în lumea lui. Ușa era întredeschisă, o lumină blândă, ca a soarelui toamna, se împrăștia la picioarele mele, o melodie veche se ridica până în dreptul urechilor, iar în piept, inima mi se zbătea, de parcă ar fi auzit marea, și, după o zi toridă, i s-ar fi aruncat în brațele-i de apă.

Mi-erau palmele reci, iar pe șira spinării un pârâiaș îmi săruta lacom pielea.

Mă întrebasem multă vreme, oare cum e lumea lui? și acum, când eram în fața ușii, mi-era teamă să intru.

Îmi scuturam poalele rochiei, încercând să îndepărtez praful pe care-l aduceam cu mine din lumea mea.

Câteva amintiri mă trăgeau înapoi.

Treptele mi se păreau prea abrupte ca să le cobor.

Melodia îmi cuprindea tot trupul. Tălpile se foiau în sandale, cuvintele mi se înecau înainte de a le rosti.

Tânjeam după lumea lui, pentru asta mă grăbisem să urc câteva trepte, să sar peste câteva lacrimi, să sting câteva lumânări care-mi țineau de urât în nopțile fără lună.

Aduceam cu mine toate visele cu el, pentru el îmbrăcasem singura rochie care-mi acoperea genunchii, purtătorii semnelor unei copilării trăite ca un haiduc.

Și-acum…

Lumina se tot împuțina, ușa îmi părea ostilă, cântecul se sfârșise.

Lumea mea mă striga. Treptele mă priveau cu dispreț.

Să cobor ar fi însemnat să o iau de la capăt, să rămân, nu aveam unde, și-atunci am început să urc, tânjind mereu după acea ușă întredeschisă, de unde o lumină blândă mi se împrăștia la picioare.

Reclame

Read Full Post »

plouă

 

pisica se strecoară pe sub gard, trece lipită de zid de sub fereastră, urcă cele două trepte şi se încovrigă pe covorul de la uşă.

mi se face frig. îmi trec mâinile peste sâni şi-mi cuprind umerii.

vântul îmi împrăştie amintirile, ploaia cade aspră peste feţele lor atinse de vreme.

deschid uşa şi acopăr pisica. ţineam într-un coş cu aţe resturile unui pulover de mohair.

o rană începe să sângereze.

sângele se prelinge leneş.

deasupta patului scrie:

„Viaţa este o tragedie atunci când e privită în prim-plan şi o comedie când o priveşti în plan larg.” Charlie Chaplin

zâmbesc

mi-arunc privirea în zare. marea se alintă vălurindu-se.

mi se face brusc cald şi-mi dezgolesc umerii.

pisica toarce, norii se scutură, copacii golaşi privesc ruşinaţi pământul.

în depărtare, ţărmul cu buzele încinse sărută marea.

o altă rană sângerează.

 

Read Full Post »

***

 

În fiecare seară îţi lipesc perna de perna mea, întind cearşaful cu grijă, să-ţi rămână forma trupului în braţele lui de pânză albe, apretate.

Îţi aşez pe noptieră o cană cu apă, şi pe noptiera mea este mereu o cană cu apă. Noaptea, sufletul îmi arde cu vâlvătaie, din când în când îi torn câte un strop de apă, mă tem să nu-mi pârjoleacă amintirile, să nu mă trezesc dimineaţa în cenuşa lor, ce aş fi fără ele?

Uneori mi se face frică, visez că urc, urc, şi când ajung în vârful visului îmi privesc viaţa, şi-atunci mă dezechilibrez şi strig. Dacă ai fi lângă mine, aş întinde mâna şi tu m-ai prinde, căderile nu ar mai fi aşa de dureroase.

Când te visez pe tine, zâmbesc. Mă trezesc dimineaţa cu buzele înfipte în obraji, cu ochii lipsiţi de cearcăne, semn că mi-a fost bine. Port o vreme zâmbetul, apoi îl simt cum se vestejeşte. Ca şi frunzele, dinspre margine spre mijloc.

Intind mâna şi pipăi cearşaful, dar este perfect întins, alb, apretat, chiar scorţos.

Şi trebuie să-mi petrec ziua străbătând cu gândul distanţa până la tine.

Îmi plac zilele când gândul meu nu se grăbeşte, opreşte în fiecare gară, şi ajunge la tine pe înserat, suficient de ostenit cât să-ţi adoarmă lipit de tâmplă.

 

 

Read Full Post »

***

Mi-ar plăcea să am în piept, sub inimă, un sertar, așa, ca o valiză mică, din aceea de care poartă femeile în călătorii, punând în ea nimicuri atât de necesare.

Aș păstra acolo, pentru ziua când ne vom întâlni, o melodie pe care mă tem c-am s-o uit, câteva țigări fine, îmi place să-mi aprind câte una seara, când noaptea înghite ultima firimitură de zi, când luna proaspătă, ca un măr copt, se agață în pieptul cerului. Aș mai pune acolo, într-o sticluță mică, și un strop din parfumul meu preferat, mă tem că n-am să-l mai găsesc, lumea se schimbă, are altă viziune despre feminitate. Și tu, tu-mi ști mirosul. De vară spre sfârșit, dulce amăruie, ca un regret.

Aș mai pune acolo două fire de iarbă, mereu mi-am imaginat că în ziua în care îmi voi deșărta amintirile în poala ta, și voi plânge, iar tu îți vei deschide pieptul și-mi vei umple golul din suflet cu pescăruși, aceia pe care îi aduni iarna de pe plajă și-i hrănești cu doruri și șoapte, vom împleti cele două fire într-un legământ al iubirii. Ai împletit vreodată două fire de iarbă? După ce se usucă, dacă le despletești, vor purta pentru totdeauna forma îmbrățișării lor. Nu știu dacă noi, oamenii … Ah, mereu mă tem de oameni.

Aș mai înghesui în sertar și câteva cărți. Iarna, când gerul ar țese mătase înflorată la ferestre, mi-aș așeza capul pe umărul tău, locul perfect pentru odihnă (în copilărie îmi plăcea să mă strecor între sobă și perete, să ascult flăcările, lemnele trosnind), iar tu mi-ai citi. Îmi place să adorm cititind.

 

Read Full Post »

trepte

 

Pielea mea poartă încă urmele atingerii tale, prin mine curg șoaptele tale, lin și duios, ca un cântec de dragoste. Înăuntru meu, cerul e mereu senin și toamna nu îndrăznește să dezbrace nici un copac, ploile vin și mi se așează pe buzele-nchise.

Iernile reci mi se izbesc de piept. Sufletul nu le deschide, când ai plecat, ai luat și cheia trupului meu.

Pe dinafară, timpul s-a jucat cu chipul meu, mi-a pictat niște riduri fine sub ochi, și, uneori, a scuturat pensula, ca un pictor neglijent,  și picături mici maronii s-au înfipt în mâinile mele.

Pe harta iubirii, distanța dintre noi o pot măsura în cuvinte.

Ca să ajung la tine, ar trebui să șerpuiesc printre ele, ca un izvor printre stânci.

Dar eu nu sunt izvor, sunt o stâncă, drumeții și-au scrijelit numele pe hainele mele, m-a durut, dar n-am plâns, am privit mereu cerul și l-am implorat să-mi spele hainele cu o ploaie rece.

Ce bine că am buzele ferecate, altfel s-ar fi strecurat și în mine, ar fi înecat toate șoaptele tale și nu mi-ar mai fi fost niciodată vara de dinăutru.

Read Full Post »

trepte

 

Pereții au ochii larg deschiși și obrajii jupuiți, tencuiala s-a desprins când au strigat să-și gonească singurătatea. Din când în când, ușa se deschide plictisită. Nu intră și nu iese nimeni. Anotimpurile trec prin fața ferestrelor, luând cu ele verdele copacilor, zăpezile, ploile.

Cândva am vrut să-i gătesc, am luat niște cuie și le-am înfipt în pielea lor albă. Apoi am agățat niște tablouri. Un vapor care se scufunda, o fântână părăsită și o vază ciobită în care-și trăiau ulltimele clipe niște crizanteme.

Pereții n-au zâmbit, așa că am adunat tablourile, dar au rămas urmele cuielor, niște răni mici din care nu curge strop de sânge. Probabil se prelinge înăuntru lor, printre cărămizi.

Îmi șterg pleoapele de fard, îmi șterg și obrajii și riduri mici răsar, iar ochii se gătesc cu cearcăne.

Alunec, alunec, copacii au brațele goale, dar nu mă pot prinde, umbrele lor sprijină pereții triști.

 

Read Full Post »

***

 

Lacrimile dimineţii îmi sting visele, ca pe nişte lumânări peste care se aşterne bruma.

Tăcerea se crapă şi puţine vorbe mi se aşează pe vârful buzelor.

Ţi-aş spune ceva, şopteşte din spatele coastelor sufletul meu.

Îmi deschid palma şi-i arăt rănile.

Noaptea mângâi faţa întunecată a cerului şi mă rănesc în stele.

Ţi-aş spune ceva, şoptesc buzele mele abia dezmorţite.

Dorul îmi cutreieră nestingherit trupul.

Respiraţia îmi miroase a tine, ai pătruns adânc înăuntrul meu, mi te zbaţi în vene, ca o pasăre care se grăbeşte să ajungă la cuib.

Te port peste tot, împart cu tine toate anotimpurile, privim împreună înflorirea, fructele ţi le dăruiesc, apoi te acopăr cu frunze să te apăr de zăpadă, plăpândă şi sfântă amintire.

 

 

Read Full Post »

Older Posts »