Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for septembrie 2018

***

 

Curăț obrajii de noapte cu un plâns curat și blând. Deschid fereastra sufletului și luna iese grăbită și rușinată, urmată de stele.

Uneori, o stea se ascunde în spatele perdelelor, ca un fluture de noapte. Zâmbesc.

Zâmbetul doare.

O lacrimă întârziată închide gura zâmbetului.

Torn cafeaua în cana cea nouă.

Cafeaua se învârte o vreme până-și găsește locul. Nici ei nu-i plac schimbările.

Mi-e dor de ceașca veche, fără tortiță, care semăna cu o femeie văduvă.

(Femeile singure își ascund mereu o mână în buzunar. În cealaltă mână își duc poșeta.)

A alunecat de pe masă și s-a făcut țăndări.

Altădată, aș fi luat fărașul, i-aș fi adunat măruntaiele și le-aș fi aruncat.

Acum n-am putut. Ceșaca asta m-a însoțit în lunga mea călătorie numită viață.

Am tăiat o bluză neagră de catifea, am croit o punguță și am pus toate cioburile în ea.

Mi-e casa plină de bucăți de viață sfărâmate sau ciobite.

E toamnă, zborurile s-au împuținat.

Azi, nici o pasăre n-a mângâiat cerul cu aripile ei.

Eu nu cutez să-i privesc ochii albaștri, nu vreau să-l tulbur cu tristețea mea.

 

 

Reclame

Read Full Post »

de una singură

 

Atâta știu: că aș fi mers cu tine înspre iarnă,

că vântul aspru nici nu m-ar fi clintit,

că mi s-ar fi părut ca de mătase,

când palma lui peste obraz ar fi căzut.

*

Mai știu că drumul nu mi-ar fi părut prea lung,

aș fi țesut povești de seară,

încât, atunci când le-aș fi spus,

stele s-ar fi adunat ciorchine, ca să le-audă.

*

Dar drumul înspre iarnă mi-e dat ca să-l străbat

cu mâinile adânc înfipte-n buzunare

și-un suflet greu, prea plin de tine.

Doar buzele, din când în când, șoptesc sfios

că le e tare dor de tine.

Read Full Post »

 

Somnul se tot depărta de mine, întindeam mâna să-l prind, dar degetele se izbeau de zidul gros vopsit în verde, pe care atârnau tablouri cu rame albe, din care chipuri blânde zâmbeau trist.

O fetiţă firavă se tot apropia de mine. Nu-i vedeam ochii, erau ascunşi sub o căciulă tricotată de sub care ieşeau două cozi aproape vesele. Mâinile le ţinea adânc înfipte în buzunare. Păşea săltăreţ, când pe un picior, când pe celălalt, de parcă nu ar fi vrut să strivească zăpada.

A trecut prin mine, ca o nălucă, şi eu m-am răsucit şi am urmat-o.

Am intrat în casa ei, în camera ei, m-am aşezat lângă ea pe pat şi am privit-o.

Şi-a scos cizmele galbene din picioare şi a început să plângă. Avea picioarele învelite în cârpe şi peste cârpe două pungi de nailon.

I-am luat cizmele galbene şi i-am cercetat tălpile.

În tălpi avea două găuri, ca două guri lacome, prin care zăpada pătrundea nestingherită şi-i muşca tălpile.

Şi-a scos pungile, cârpele, şosetele şi i-am văzut degetele mici, înroşite, de parcă sângele i-ar fi străpuns pielea.

I-am prins tălpile între palmele mele îmbătrânite şi am adormit încălzind-o, sau poate m-a încălzit ea pe mine.

Dimineaţă, am deschis dulapul, am scos o cutie mare din care mă priveau cizmele mele negre, din piele întoarsă. Le-am încălţat, nu mi-era frig, doar că în mine ningea mărunt, de parcă bunica scutura sita de făină.

 

 

 

Read Full Post »

mi-e toamnă

 

Când mă trezesc, primul gând se-mbracă timid cu tine.

Dimineața asta s-a îmbrăcat în ploaie.

Îmi lipesc gândul de tâmplă și-ți ascult inima.

Gleznele au venele înnodate. Drumul spre tine trece prin cer.

Îmi îndulcesc cafeaua cu o iluzie și-mi aprind țigara cu un dor.

Prin fața ferestrei trece în zbor o frunză.

Un rid se-ascunde sub o lacrimă.

S-au înmulțit ridurile, ca să le acopăr, ar trebui să plâng cu ochii cerului.

Dezbrac gândul de tine și-l învelesc cu o frunză.

E toamnă, șoptește stins.

Ploaia îmi zgârâie cu degetele de apă fereastra.

 

 

Read Full Post »

trepte

 

 

Strâng în pumni ziua de azi și o mototolesc, așa cum fac de obicei cu scrisorile pe care nu am curaj să le trimit.

A trecut, înainte să apună soarele am oftat de vreo două ori. Mi-e dor de vara ce se tot depărtează.

În urma ei, frunzele se îngălbenesc de tristețe, unele n-au răbdare și  se sinucid.

Da, am văzut vreo câteva încă verzi cum se desprindeau de ram. Pământului nici nu-i păsa de ele. Le-am ridicat, le-am așezat într-un pahar cu apă, dar nu par să-și revină la viață.

Un fior rece îmi dă târcoale, îmi acopăr umerii cu palmele, încrucișându-mi brațele peste sâni.

Ascund ochii în spatele pleoapelor,  ca și cum aș închide fereastra dinspre lume.

Mă grăbesc să prind autobuzul care mă duce în trecut.

Noaptea e lungă, cine știe pe unde voi ajunge?

Acum câteva seri m-am întors în orașul în care am cunoscut-o pe Matilda.  Am stat câteva ore în aceeași rezervă a unui spital de obstretică ginecologie. În primele momente am crezut că a născut și este epuizată de efort.  Era extrem de palidă și încercănată. Am întrebat-o dacă are nevoie de ceva, dar a dat din mână ca și cum mi-ar fi cerut să tac.

Și-am tăcut.

Mai târziu am aflat că fusese gravidă și făcuse un avort.

Asistentele se uitau ciudat la ea. Matilda nu-și dorea copilul, le spusese că în urmă cu ceva timp fusese victima unui viol.

Probabil nu o credea nimeni, eu am crezut-o.

Ah, mă încovrig de spaimă și durere. Pîntecul meu e pustiu, ca o toamnă îmbătrânită.

M-am întors în orașul ăla îndepărtat, m-am întors cu gândul să o iau de mână să urcăm împreună câteva trepte, să o las să se sprijine de mine, atunci nu am putut, acum pot.

Atunci căutam și eu un umăr pe care să-mi sprijin capul, dar se pare că nici un umăr nu fusese croit suficient de adânc încât să încapă toate frământările mele.

Acum știu ce trebuie făcut. Prinzi ușor cu palma dreaptă obrazul trist, îl mângâi, apoi îl așezi pe umăr, ca într-un scânciob, te legeni ușor, ușor…

Deschid brusc fereastra spre lume. Orașul este aproape adormit. Un felinar bătrân îi veghează somnul.

Privesc frunzele lipsite de viață și-mi amintesc iar de Matilda.

Îmi lipesc palma de obraz, oftez, închid iar fereastra dinspre lume și tac.

 

 

 

 

 

Read Full Post »

trepte

 

 

Mi-am închipuit mereu că port înăuntru trupului nişte păduri tinere, copaci cu braţe drepte şi viguroase, poteci şoptite, însoţite de soare, că vântul cel blând se plimbă prin mine şi că niciodată nu-mi va fi toamnă.

N-am avut timp pentru mine, am scos mereu din buzunarul de la piept ore şi le-am dăruit. Mi-a fost bine printre oameni, sau m-am amăgit, ca să pot trăi.

De-o vreme, nimeni nu mai vrea timpul meu. Şi-am început să aud freamătul din mine, şi-am deschis uşa sufletului şi-am văzut copacii lepădându-şi hainele, şi le-am văzut braţele îmbătrânite, potecile şi-au închis gurile ştirbe, nu mai duc nicăieri şi nu mai aduc pe nimeni.

Din loc în loc câte-o rană, ca o fântână cu apă sălcie.

Toamna asta deschide răni vechi, pe care le uitasem.

Privesc spre tine, de-am să rezist, de-am să trec prin iarnă aşa golaşă, la primăvară am să-ţi bat la poarta sufletului.

Ai să-mi iei mâinile în mâinile tale, o să-mi fie tot mai cald, sângele se va dezgheţa, şi, încet, încet, copacii îşi vor mişca braţele golaşe şi vor înmuguri. Potecile vor scoate faţa palidă deasupra pământului. Poate le vom străbate împreună, ai să ştii ce nimeni nu a vrut să afle, şi-ai să-nţelegi de ce uneori tac, de ce uneori plâng în mine câte-un anotimp.

 

Read Full Post »

***

 

Am închis în mine toată păsările cântătoare, să nu le mai aud, şi aşa, prin pielea asta îmbătrânită, nu răzbate nici o notă muzicală.

Sunt bolnavă de tine, fiecare privire a ta înseninează o bucată din cerul meu întunecat, fiecare şoaptă a ta limpezeşte apele ce-mi străbat viaţa, fiecare atingere mă întinereşte.

Îmi vine să mă arunc în trecut, să-mi caut toate fustele înfoiate, toate rochiile înflorite, să le scutur de praf şi să le port pe rând. Să vin spre tine şi să-ţi spun:

-Invită-mă la dans, mi-am dorit mereu să port rochia asta, să o văd rotindu-se în ritmul muzicii.

Intind mâna spre lumea ta şi degetele încep să tremure, aşa cum tremură ramul la primii muguri.

Primeşte-mă în sufletul tău, am să intru încet, cu mâinile lipite de trup, ca o pasăre oloagă, cu buzele lipite, ca un plic ce nu a fost desfăcut niciodată, care poartă în el o scrisoare de dragoste.

 

Read Full Post »

Older Posts »