Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Mai 2018

fără tine

Sparg zile în ore.

*

24 de bătăi

şi orele se fărâmiţează în minute.

60 de clopote bat.

Mă strecor printre ele

şi  alerg către tine.

Aerul dintre noi se dilată,

adun minutele,

le transform în ore,

ziua se sfârşeşte,

 am trăit si azi

fără tine.

 

Reclame

Read Full Post »

fără tine

 

Să nu pleci, strigau brațele mele întinse.

Ai văzut vreodată un copac dezbracat de frunze, cu ramurile întinse, cerșind vântului să-l mai lase să poarte încă o zi hainele ruginii? Rugându-se de ploaie să nu-i ude trupul golaș? Privindu-și păsările depărtându-se?

Cât am plâns după tine.

Pustiu mi-a fost sufletul și gura ferecată, nici un cuvânt nu mi se așeza pe buze, doar ochii se transformaseră în izvor. Un izvor al durerii, al disperării.

Venele ce-mi populează tâmplele se tot umflau, ca niște râuri ce au înghițit prea multă ploaie, pulsau ca o inimă bolnavă într-un piept coșcovit.

Mi-au trebuit ani să mă învăț cu mine fără tine, așa cum se învață schiloditul fără o mână, sau fără un picior, sau fără un ochi.

Am învățat să trăiesc altfel.

E ca și cum ai ține mereu regim, știi ce ai voie, atât. În rest, nu te atingi de nimic, îți ștergi din memorie fericirea. Înveți să te bucuri de lucruri mărunte, pentru unii inexistente.

Azi m-am bucurat de ploaie, strada era pustiită de oameni, dar plină de melci ce-și purtau casele în spate. Le tot șopteam, pardon, pardon, fug și eu spre casa mea. Dar ei nu se grăbeau, și-atunci, mi-am scos baticul din geantă, mi-am acoperit capul și am încetinit pasul. Nici ploaia nu s-a mai grăbit. Și-a potrivit ritmul cu al meu. Bătrânește.

 

Read Full Post »

nopți albe

 

Bucăți de suflet se desprind, așa cum se desprinde tencuiala de pe zidurile îmbătrânite. Doamne, ce mult am iubit viața! Și cât de puțin m-a îndrăgit viața pe mine. De câte ori mi-a fost bine, ploi aspre mi-au împotmolit drumurile și m-am rătăcit. Am fost atât de departe de visele copilăriei. Am spus prea des Rămas bun!

Nu plouă! Însă cerul mă privește gri. Nu seamănă deloc cu cel visat aseară. Urmele soarelui au fost acoperite cu nori.

Nici despre tine nu mai știu nimic. Pământul ți-a înghițit pașii. Taci.

Tăcerea mă sperie. Am asociat-o mereu cu întunericul.

Când eram mică, dormeam în camera de lângă chilerul bunicilor. Cât îi auzeam vorbind, nu vedeam umbrele, însă când chilerul se scufunda în liniște, prispa se transforma într-o scenă a lor. Cele mai înfiorătoare erau umbrele gârbovite, ele se opreau întotdeauna în fața ferestrei și se uitau la mine. Și-atunci, băgam mâna în buzunarul pijamalei, scoteam o bomboană și o aruncam repede în gură. Să-mi treacă de frică. Strângeam pleoapele și adormeam. E he, de câte ori nu m-am trezit cu bomboana lipită în păr. Pesemne umbrele se strecurau în casă și mi-o scoteau din gură. De rele ce erau mi-o lipeau în păr, încât, dimineața, trebuia să iau foarfeca de croitorie și să-mi tai câte-o șuviță.

Și acum am pe noptieră dulciuri. Le țin pentru umbre. Poate  se sperie de mine și, ca să le treacă de frică, le dau câte-o bomboană.

Azi noapte a tunat. Pendula din hol este atât de sperioasă, încât, la prima bubuitură, începe să țipe. Am coborât din pat, i-am deschis fereasta sufletului, i-am prins inima între palme și s-a liniștit. Apoi a adormit. O auzeam respirând: tic, tac, tic, tac.

 

 

 

Read Full Post »

 

Îmi place să-mi aşez obrazul pe umărul tău, să-mi alinţi tâmpla cu răsuflarea ta fierbinte.

Tu ai un fel aparte de a-mi spune că mă iubeşti. Îţi mişti uşor braţul, îmi cuprinzi talia, eu mă fac tot mai mică, tot mai mică, încât mă poţi ridica într-o palmă şi aşeza pe umăr.

Cu privirea îţi cutreier chipul,  de câte ori ajung în dreptul unui rid, cum e cel din mijlocul frunţii, zâmbeşti. Şi-atunci, ele se ascund sub piele.

Când tristeţea îmi dă târcoale, ca un vultur înfometat ce şi-a zărit prada, cuvintele ţi se împletesc ca un năvod, să mă prinzi până să mă scufund în apele adânci ale durerii.

Tu ai un fel aparte de-a mă iubi. Cam aşa cum cum iubesc ninsorile blânde pământul. Fulgii dansează o vreme, îmblânzind aerul, şi abia pe urmă se aşează domol, îmbrăcând în alb toate frunzele moarte.

În braţele tale niciodată nu mă tem. Nici măcar atunci când noaptea îşi transformă luna în seceră şi îşi ucide toate stelele.

Read Full Post »

opreşte-te o clipă

 

Opreşte-te o clipă şi ascultă

ce şoptesc frunzele dimineaţa,

când roua le sărută cu buze de apă.

Întinde-ţi trupul pe iarbă,

ai să simţi cum inima

cu venele de pământ se leagă.

Priveşte cerul.

Păsări de lumină deschid drum soarelui

cu zborul lor.

*

Opreşte-te o clipă,

am să-mi strecor mâna în mâna ta,

ai să simţi cum viaţa mea

se strecoară în trupul tău,

aşa vom fi mereu,

două mâini şi o singură inimă.

 

Read Full Post »

radiografie

(sursă imagine google)

 

 

La încheietura mâinii,

Râul de sânge,

Curgerea şi-a încetinit.

Mai sus,

În spatele sânului stâng,

Inima, ca o flacără

ce de prea mult timp arde.

În gât, un dor,

Ca un măr prea copt,

Poarta aerului a închis.

Read Full Post »

dor

 

Mi-e dor, așa cum îi este copacului bătrân dor de primăvara vieții lui, când vântul îi răsucea trupul, ca într-un dans, când mugurii îi mângâiau scoarța fină. Acum mugurii acoperă cu greu pielea ridată care-i îmbracă tulpina. Vântul nu-l mai poate răsuci, orice atingere îl face să icnească.

Mi-e dor să deschid ușa viselor tale, să-ți sorb din cafea, să-ți las urmele buzelor pe o margine, ca atunci când te trezește mirosul cafelei, să bei din aceeași margine, ca și cum m-ai săruta.

Mi-e dor să-mi ascund mâna în mâna ta, așa cum se ascunde floarea în boboc.

Mi-e dor să-mi cânți, vocea ta ușor răgușită este cheia sufletului. Dacă ți-ai lipi urechea de sânul meu stâng, te-ai auzi.

Mi-e dor de viață, o viață pe care am construit-o în jurul vieții tale, cu migală, ca o dantelăreasă. Întâi o floare mică, lângă ea încă o floare, și în final un buchet.

Mi-e dor de tine, așa cum îi este mării dor de țărm. Tu știi mai bine decât mine cum se aruncă ea în brațele tărmului, seara, când plaja este pustie.

 

Read Full Post »

Older Posts »