Posted in Uncategorized on aprilie 25, 2018| Leave a Comment »
Oftezi,
şi te însoţesc în tristeţe cu o lacrimă,
din când în când întind mâna spre tine,
cât mi-ar plăcea să parcurgem acest drum împreună.
Zâmbeşti,
chipul mi se luminează
şi mă agăţ de zâmbetul tău,
mi-aş dori să pot merge cu tine spre fericire.
*
Fără tine mă simt dezbrăcată,
şi cine ar avea curajul să umble gol prin lume?
Doar un nebun, însă eu, sunt bolnavă de iubire.
Posted in Uncategorized on aprilie 24, 2018| Leave a Comment »
Trăiesc cu nelinişti, cu ochii mijiţi, la fel cum trăiesc miopii în dorinţa lor de a vedea.
Umblu de-o viaţa fără să ştiu ce drum să aleg, purtând după mine bagaje inutile, flori presate, scrisori, ceşti văduvite de tortiţă, pahare şchioape…chiar şi o bluză de veche de pijama.
Adulmec anotimpurile aşa cum fac flămânzii în faţa restaurantelor. Mă umplu cu bucurie de primăvară, ca apoi să-mi golesc cu repeziciune sufletul şi să-l umplu cu vară, sau cu toamnă. Iernile mi-s cele mai dragi. Mi-e sufletul alb, ca o coală de hârtie. Seara, mă aşez la birou, în faţa ferestrei, şi îţi scriu. Ai crede că iarna mi-e frig, că trăiesc înzăpezită, dar nu-i aşa, mi-e sufletul plin de tine.
De ce nu-ţi scriu şi-n celelalte anotimpuri? nu am loc. Ademenesc copaci înfloriţi, îi aştept să rodească, le adun roadele şi le împart străinilor. Însă iarna, nu am ce oferi. Cine şi-ar dori zăpadă? O păstrez pentru mine, să-ţi pot scrie. Îţi povestesc despre mine. Uneori îţi povestesc despre noi, chiar dacă noi, nu ne-am îmbrăţişat niciodată.
Îmi imaginez că într-o iarnă, până să îmbătrânesc, am să croiesc poteci prin zăpadă şi-am să te aştept în pragul sufletului, mijindu-mi ochii, aşa cum fac miopii, în dorinţa lor de a vedea.
Ah, mi-e dor de-o ninsoare liniştită, am atâtea să-ţi scriu.
Posted in Uncategorized on aprilie 23, 2018| Leave a Comment »
Ca o aripă,
norul ştergea fruntea cerului.
Câteva picături reci
sărutau pământul cu patimă.
Iarba, sub povara soarelui,
îşi coborâse capul
şi se tot încovriga
ca un prunc în sacul amniotic.
Ca un nor,
un dor mi se aşeza pe suflet.
Nici un strop de apă
nu-i săruta buzele reci,
şi-atunci,
sufletul însetat se tot încovriga.
*
Unde-mi eşti?
Posted in Uncategorized on aprilie 19, 2018| Leave a Comment »
Vântul deschide uşi zăvorâte,
dinăuntru, spre mine, răzbate
miros de uitare şi praf aşezat peste toate,
umbre intrate în putrefacţie
sprijină zidurile dezbrăcate de tencuială,
o pânză deasă ţesută de-o armată de păianjeni,
acoperă mobila şchioapă, cu pielea ridată.
Oglinda, ca o mireasă îmbătrânită
în faţa altarului, aşteaptă musafiri.
Vântule, închide uşile!
Chipul meu a îmbătrânit!
Posted in Uncategorized on aprilie 18, 2018| Leave a Comment »
Cos buzele pământului c-un fir de iarbă,
șoapte vin din adâncuri
și mi se împletesc în jurul pieptului
ca o iederă.
Nu mai vreau să aud!
Tivesc întunericul c-un fir de lumină,
uneori mă rătăcesc printre vise,
mi-e greu să găsesc drumul spre mâine.
Spăl rănile c-un fir de apă,
dar firul de apă se împletește c-un fir de sânge.
Of, dacă aș putea, mi-aș scoate inima din piept
și-aș băga-o într-o cireașă.
Posted in Uncategorized on aprilie 18, 2018| Leave a Comment »
Chipul meu oglindit în fântână,
riduri întinse de unde,
apa ce intră pe sub piele,
până când obrajii se deşiră,
în fiecare ochi se zbate-un izvor,
doruri mă dor.
Ciutura-i plină de soare,
de mult nu s-a mai învârtit printre ape.
buzele-i sunt ca de piatră.
Posted in Uncategorized on aprilie 14, 2018| 3 Comments »
Îmi tot spun: într-o zi am să fug de-acasă. Am să trec iar pe lângă toate spaimele care mi-au pecetluit singurătatea, am să le ingor, am să-mi îndepărtez toate gândurile negre care se rotesc în jurul meu ca niște corbi, am să mă dezbrac de haina asta ca o armură, am să îmbrac o vară trăită cândva, chiar dacă i s-au decolorat culorile, tu ai să știi că e o vară.
Am să vin până la tine, așa cum vin păsările primăvara, tăind cerul în fâșii cu zborul lor, am să mă așez în brațele tale ca-ntr-un cuib, și-am să stau o vreme. Până la prima frunză atinsă de toamnă. N-am să aștept să se desprindă de pe ram, sunt sătulă de moarte. Uneori, de ziua mea, îmi vine să-mi fac o colivă mare, pe care s-o dau apoi păsărilor. Lor le place grâul, mie îmi place viața. Dar rar m-am înfruptat din ea. Știu pasaje întregi din slujba de înmormântare, mă trezesc adesea cântând în același timp cu preoții. E sinistru, mă sperii. Mi-ar plăcea să miros a liliac, dar miros a tămâie și a tăciuni.
Dar tot am să vin până la tine. Ori unde ai fi. În cel mai îndepărtat vis. Nu mă tem de drumurile lungi, nici de arșița ce m-ar putea cuprinde, nici de ploile ce mi s-ar strecura pe sub piele, s-ar întâlni acolo cu lacrimile mele, am învățat să plâng pe dinăuntru. În timp ce buzele zâmbesc, plânsul limpezește durerea din spatele ochilor, ceea ce nu văd oamenii.
Port în jurul mâinii stângi o brățară a lașității, a neputinței, un semn subțire ca un fir de lumină. Așa cum poartă porumbeii călători. Ei nu greșesc niciodată drumul, eu l-am greșit. Am ajuns până la poarta iadului. Un val de căldură s-a izbit de pieptul meu, și mi se părea că mi-e bine, că mi-e vară. Doar că nu soarele mă încălzea, un foc al păcatelor se înălța dinspre pământ spre cer. Am fugit.
M-am trezit devreme.
Aș fi vrut să fug de-acasă.
