Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Aprilie 2018

 

Vântul deschide uşi zăvorâte,

dinăuntru, spre mine, răzbate

miros de uitare şi praf aşezat peste toate,

umbre intrate în putrefacţie

sprijină zidurile dezbrăcate de tencuială,

o pânză deasă ţesută de-o armată de păianjeni,

acoperă mobila şchioapă, cu pielea ridată.

Oglinda, ca o mireasă îmbătrânită

în faţa altarului, aşteaptă musafiri.

Vântule, închide uşile!

Chipul meu a îmbătrânit!

Anunțuri

Read Full Post »

 

Cos buzele pământului c-un fir de iarbă,

șoapte vin din adâncuri

și mi se împletesc în jurul pieptului

ca o iederă.

Nu mai vreau să aud!

Tivesc întunericul c-un fir de lumină,

uneori mă rătăcesc printre vise,

mi-e greu să găsesc drumul spre mâine.

Spăl rănile c-un fir de apă,

dar firul de apă se împletește c-un fir de sânge.

Of, dacă aș putea, mi-aș scoate inima din piept

și-aș băga-o într-o cireașă.

 

Read Full Post »

sete

Chipul meu oglindit în fântână,

riduri întinse de unde,

apa ce intră  pe sub piele,

până când obrajii se deşiră,

în fiecare ochi se zbate-un izvor,

doruri mă dor.

Ciutura-i plină de soare,

de mult nu s-a mai învârtit printre ape.

buzele-i sunt ca de piatră.

 

Read Full Post »

trepte

 

Îmi tot spun: într-o zi am să fug de-acasă. Am să trec iar pe lângă toate spaimele care mi-au pecetluit singurătatea, am să le ingor, am să-mi îndepărtez toate gândurile negre care se rotesc în jurul meu ca niște corbi, am să mă dezbrac de haina asta ca o armură, am să îmbrac o vară trăită cândva, chiar dacă i s-au decolorat culorile, tu ai să știi că e o vară.

Am să vin până la tine, așa cum vin păsările primăvara, tăind cerul în fâșii cu zborul lor, am să mă așez în brațele tale ca-ntr-un cuib, și-am să stau o vreme. Până la prima frunză atinsă de toamnă. N-am să aștept să se desprindă de pe ram, sunt sătulă de moarte. Uneori, de ziua mea, îmi vine să-mi fac o colivă mare, pe care s-o dau apoi păsărilor. Lor le place grâul, mie îmi place viața. Dar rar m-am înfruptat din ea. Știu pasaje întregi din slujba de înmormântare, mă trezesc adesea cântând în același timp cu preoții. E sinistru, mă sperii. Mi-ar plăcea să miros a liliac, dar miros a tămâie și a tăciuni.

Dar tot am să vin până la tine. Ori unde ai fi. În cel mai îndepărtat vis. Nu mă tem de drumurile lungi, nici de arșița ce m-ar putea cuprinde, nici de ploile ce mi s-ar strecura pe sub piele, s-ar întâlni acolo cu lacrimile mele, am învățat să plâng pe dinăuntru. În timp ce buzele zâmbesc, plânsul limpezește durerea din spatele ochilor, ceea ce nu văd oamenii.

Port în jurul mâinii stângi o brățară a lașității, a neputinței, un semn subțire ca un fir de lumină. Așa cum poartă porumbeii călători. Ei nu greșesc niciodată drumul, eu l-am greșit. Am ajuns până la poarta iadului. Un val de căldură s-a izbit de pieptul meu, și mi se părea că mi-e bine, că mi-e vară. Doar că nu soarele mă încălzea, un foc al păcatelor se înălța dinspre pământ spre cer. Am fugit.

M-am trezit devreme.

Aș fi vrut să fug de-acasă.

 

Read Full Post »

oprește-mă

 

 

Oprește-mă,

înalță zid în calea mea

și leagă-mă de umbra ta,

atâtea drumuri am greșit

și printre nopți am rătăcit.

Atâtea mări am răscolit,

și mii de valuri m-au izbit.

Nu am știut ce stea să-aleg,

ce ușă aș putea deschide,

m-am tot temut,

că nu am cheia potrivită.

Oprește-mă…

am obosit.

Read Full Post »

trepte

 

Mi-ar plăcea să cred că viața asta nu a trecut chiar fără rost.

Soarele care stă să apună, în drumul lui spre ascunzis, mângâie pe creștet toți pomii înfloriți, toate păsările care se adună în cuiburi. Aș vrea să pot strânge aici, pe foaia albă, primăvara asta care răsună de atâta verde. Dacă e ultima?

Privesc pe fereastră și mă gândesc la tine. Dacă ai ști de câte ori am asemuit teiul din curtea vecină cu tine. La fel de înalt și de tăcut. Îl aștept mereu să înflorească. Apoi, mă mă îndestulez cu mirosul lui. Îmi ajunge câte un an.

Iarna, când mi-e frig și mă încovrig să-mi încălzesc tălpile reci, îmi imaginez că brațele tale puternice mă acoperă, că mă feresc de furia ninsorilor aspre și a vântului tăios. Sting dorul cu un ceai de tei.

Alteori, te văd plimbându-te pe malul mării, cu mâinile adânc înfipte în buzunare, cu gulerul hainei ridicat, înfruntând întunericul. Te oprești, privești cerul, și dintr-un colț, o stea se desprinde și se aruncă în mare. Valurile își saltă brațele să o prindă.

Dacă ai ști de câte ori mă furișez sub haina ta, să-ți fiu tot mai aproape, să-ți ating pielea, să o miros, să mă umplu cu tine. Aștept să-ți cobori bărbia, așa cum faci când ești îngândurat, să o sprijini în piept, să-ți simt răsuflarea caldă pe obraz. Ești la o șoaptă distanță de buzele mele.

Mi-ar plăcea să cred că viața asta nu a trecut chiar fără rost. Cândva am avut totul. Apoi n-am mai avut nimic. Și dintr-o dată ai apărut tu, nopțile au fost la fel de lungi, de negre, dar parcă mai înstelate. Mi-ar plăcea să-ți aud vocea. Cine știe, poate că asta nu-i ultima mea primăvară. Dar tot o adun pe foaia asta albă.  Mai sunt atâția pomi de înflorit, și prea se înghesuiesc umăr lângă umăr.

Read Full Post »

frica de întuneric

 

Învaţă-mă

să-mi umplu golul din suflet cu lumină,

s-o adun la răsărit, când cerul parcă se aprinde,

iar noaptea, când tristeţi cad peste mine,

să o modelez după chipul tău,

să-mi fii flacără de veghe,

să mă însoţeşti în toate visele.

Read Full Post »

Older Posts »