Posted in Uncategorized on Aprilie 13, 2018|
1 Comment »

Mi-ar plăcea să cred că viața asta nu a trecut chiar fără rost.
Soarele care stă să apună, în drumul lui spre ascunzis, mângâie pe creștet toți pomii înfloriți, toate păsările care se adună în cuiburi. Aș vrea să pot strânge aici, pe foaia albă, primăvara asta care răsună de atâta verde. Dacă e ultima?
Privesc pe fereastră și mă gândesc la tine. Dacă ai ști de câte ori am asemuit teiul din curtea vecină cu tine. La fel de înalt și de tăcut. Îl aștept mereu să înflorească. Apoi, mă mă îndestulez cu mirosul lui. Îmi ajunge câte un an.
Iarna, când mi-e frig și mă încovrig să-mi încălzesc tălpile reci, îmi imaginez că brațele tale puternice mă acoperă, că mă feresc de furia ninsorilor aspre și a vântului tăios. Sting dorul cu un ceai de tei.
Alteori, te văd plimbându-te pe malul mării, cu mâinile adânc înfipte în buzunare, cu gulerul hainei ridicat, înfruntând întunericul. Te oprești, privești cerul, și dintr-un colț, o stea se desprinde și se aruncă în mare. Valurile își saltă brațele să o prindă.
Dacă ai ști de câte ori mă furișez sub haina ta, să-ți fiu tot mai aproape, să-ți ating pielea, să o miros, să mă umplu cu tine. Aștept să-ți cobori bărbia, așa cum faci când ești îngândurat, să o sprijini în piept, să-ți simt răsuflarea caldă pe obraz. Ești la o șoaptă distanță de buzele mele.
Mi-ar plăcea să cred că viața asta nu a trecut chiar fără rost. Cândva am avut totul. Apoi n-am mai avut nimic. Și dintr-o dată ai apărut tu, nopțile au fost la fel de lungi, de negre, dar parcă mai înstelate. Mi-ar plăcea să-ți aud vocea. Cine știe, poate că asta nu-i ultima mea primăvară. Dar tot o adun pe foaia asta albă. Mai sunt atâția pomi de înflorit, și prea se înghesuiesc umăr lângă umăr.
Read Full Post »