Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Martie 2018

strigăt-dor

Pescărușii, în zborurile lor,

atingeau marea cu vârfurile aripilor,

și-atunci, pielea ei albastră,

cuprinsă de emoție, se vălurea,

și cu brațele-i de apă

îmbrățișa țărmul.

Doar strigătul meu

se izbea de cer,

și singuraticul,

mi se-ntorcea  în piept,

ca într-un cuib.

 

Reclame

Read Full Post »

cântece

sursă imagine, prietenul meu Levent

 

Din fiecare rană s-a născut un cântec,

unele sunt atît de duioase,

încât păsările își întrerup zborurile

să-l asculte.

Altele sunt triste, au în loc de refren

un hohot de plâns.

Ca o apă căzând cascadă.

Însă cele mai frumoase cântece

au izvorât pe buzele rănilor făcute de iubire.

Acele răni care au apărut tot tâind din mine

ca să fiu ca tine.

Read Full Post »

insomnii

N-am putut dormi mai deloc. Mi-am amintit ceva ce-mi doream enorm să uit.

Era pe la începutul lunii februarie, starea Dariei era critică. Nu o durea trupul, o durea sufletul, și-mi spune în fiecare seară: Mama, mă topesc.

Într-o dimineață am plecat spre școală (mama venea la noi, și mă obliga să merg la serviciu) , dar pe drum m-am răzgândit.

Am luat-o pe jos prin oraș și m-am oprit la fiecare biserică, am intrat în curte, m-am așezat în genunchi în fața ușii închise și m-am rugat. Și am plâns. Era un ger de-mi înghețau lacrimile pe obraji. Dar nu m-am lăsat. Aveam nevoie de ajutor, nu mai eram soldat, eram doar o mamă neputincioasă și mă uram.

Umblând de nebună pe străzi, prin față pe la Star, am zărit un călugăr. Am sărit în fața lui și am început să turui ca o nebună.

Călugărul m-a luat de mână. A scos din traista lui o bucată de pâine, o sticlă cu apă și mi-a dat să mănânc, să beau. Eu continuam să-l împlor să se roage cu mine. Și s-a rugat. Apoi m-a trimis la școală.

-Femeie, o să mă rog cu tine în fiecare seară, în fiecare dimineață. 40 de zile ne rugăm, apoi o luăm de la capăt. Uite aici numărul meu de telefon, mă suni de câte ori nu mai poți, am să-i chem și pe ceilalți frați ai mei la rugăciune. O să fim mulți, tot mai mulți, ai să vezi, nu-ți pierde speranța. Dumnezeu va alege calea pentru voi. 

Am plecat, mi se părea că-s mai ușoară, nu mă mai simțeam singură în războiul ăsta crâncen. Daria nu mai voia să lupte, nici măcar nu-și mai lua medicamentele, le ascundea de mine. Îmi spunea: Mama, am obosit, luptă tu pentru mine!

Și luptam, așa cum mă ducea mintea.

În a patruzecea zi a venit primăvara, era 21 martie. O primăvară mută. Dintr-un cuib, o pasăre a zburat.

Doamne, mă auzi? Butonul ăla de pausă, e activ?

 

Read Full Post »

umbra

 

Uneori, când mi-e frică,

și din fiecare por răsare un mic izvor,

când bucăți de întuneric se desprind

și mă cuprind în îmbrățișarea lor,

umbra mi se întinde la picioare,

netezindu-mi calea.

Este întotdeauna cu doi pași în fața mea,

și de simte vreun pericol,

se tot lungește, ca o suliță.

Tăcută stă cu mine,

când știe că mi-e bine.

Read Full Post »

 

Aseară a nins pentru ultima oară peste sufletul meu, undeva, într-o venă apropiată, se zbătea primăvara, ca o pasăre ce vrea să cuprindă dintr-o bătaie de aripi tot cerul.

Cu degetele aproape înghețate, am apucat capătul venei și l-am conectat la suflet.

Toți copacii sterpi pe care-i adăposteam au început să înfrunzească, mi-era dintr-o dată verde și cald, și-mi mirosea a flori de zarzăr, dulci-amărui. Așa miroase prima iubire.

Am dormit o vreme, așa cum dorm sălbăticiunile iarna, acum încerc să mă trezesc, simt cum picioarele se dezgheață și cu vârful degetelor caută poteca.

Cunosc o singură potecă, cea care duce spre cer.

Acolo se frânge, o ușă mare de albastru e mereu ferecată.

Nici o voce nu răzbate prin crăpăturile cerului, pare că e mereu liniște,  uneori, și numai noaptea, câte o stea se desprinde și se aruncă în mare. Și-atunci, apa capătă o lumină divină. Dacă aș fi mai aproape, m-aș boteza. Mi-aș spune Clipă sau Secundă. Trăiesc fiecare clipă cu aceeași ardoare pe care o văd la însetații care găsesc un izvor. Se apleacă în fața lui cu evlavie, își umezesc palmele, le trec ușor peste față, le mai umezesc încă o dată și își acoperă buzele cu ele. Abia pe urmă adună palma căuș, o umplu și beau. E un ritual al însetatului.

 

Read Full Post »

 

Uşa primăverii o deschid mugurii,

uşa toamnei o deschide vântul.

Uşa singurăţăţii cine o deschide?

cine te împinge înăuntru?

ştiu doar că după ce intri,

o poţi zăvorî cu o lacrimă.

 

Read Full Post »

21 martie

DARIA

9 iulie 1989-21 martie 2011

 

Stau în camera ta și privesc de la fereastră ploaia. Ștreșinile plâng, copacii și-au înfipt brațele în pământ, câțiva muguri s-au întors în cămașă, sau poate au murit. Doi porumbei s-au adăpostit sub o grindă.

Ploaia din mine este la fel de tristă.

Din când în când îmi mușc buzele până la sânge.

Oamenii mă cred puternică, doar tu, Daria, știi cât de fricoasă și slabă sunt. Nu am avut încotro, am fost nevoită să continui să merg, cine ar fi suportat să ne plătească toate datoriile. Am muncit, la început doar am muncit, după câțiva ani mi-am permis să urc munții, apoi să merg la mare, să mănânc de două ori pe zi, să-mi cumpăr lucruri noi…

Mi-am amintit astăzi ce mi-ai spus în seara aia:

-Mamă, de ce nu m-ai certat niciodată serios?

Te-am certat, Daria, te-am certat când nu erai acasă, când plecai la chef și uitai să mă suni, te-am certat când pierdeai vremea cu rockerii pe Livada Poștei, când beai vreo trei shoturi de tequila ca să uiți de tumori și să poți dansa. Te-am certat când ți-ai tăiat venele fără mine, când ai fugit de-acasă. Doar că nu ți-am spus niciodată.

M-ai rugat prin clasa a XII-a să te strâng în brațe ca și cum aș fi iubitul tău, ca să pot să-ți spun dacă se simte boala. Te-am mințit, se simțeau toate cele patru tumori. Ai plecat fericită în oraș, eu am rămas să plâng, să mă rog, să cer îndurare, să mă cert cu Dumnezeu, cu tatăl tău. Crezi că mi-a răspuns vreodată cineva? Nu!

Nici acum nu-mi răspunde nimeni. Nici tu.

Intru seara în camera ta, mă așez în genunchi, țin capul plecat sub tabloul tău, și încep să-ți vobesc. Uneori ridic brusc privirea și mi se pare că mi-ai zâmbit, sau că ai lăcrimat. Mă ridic repede și cu mâneca hanoracului îți șterg fața, apoi șterg și obrajii mei. Știe cineva câtă durere încape în sufletul unei mame?

Nu, nu știe decât tot o mamă ca și mine. Una stearpă, văduvită de soț și copil, văduvită de fericire, de iubire, de vorbe.

Au trecut anii, așa cum trec caii la trap, în urma lor s-a stârnit furtună de praf. Când furia s-a mai domolit m-am privit în oglindă. Copitele timpului îmi însemnaseră pielea.

În noaptea dinaintea plecării tale, pe 20 martie, mi-ai spus de vreo câteva ori: Iartă-mă, mamă! Iartă-mă mamă! Iartă-mă, mamă! 

Pe urmă n-ai mai vorbit, doar ai icnit.

Viața părăsea trupul tău.

Nebunia cuprindea mintea mea.

Doar berzele se întorceau la cuiburile lor.

Doamne, cât mă doare!

De ce a trebuit să tăiesc eu toate astea? De ce?

 

Read Full Post »

Older Posts »