Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Octombrie 2017

trepte

 

 

Sub pielea străvezie îmi văd venele, niște pârâiașe repezi ce par că vor străpunge haina asta ce-mi îmbracă trupul, ca o catifea uzată de atâta purtat.

Pendula mestecă lacomă timp, secundă după secundă, foamea ei îmi făce silă. Din când în când stomacul mi se urcă spre gât, și apoi căde la locul lui. Mă doare rostogolirea precipitată.

Am urcat a 50 a treaptă. Cât mi-aș dori să alunec în timp, să mă agăț cu unghiile de marginea treptei cu numărul 35, să încept iar să salt, cu mai mult curaj, mai multă forță, cu ochii țintind în sus, nu măturând cu genele podelele, poate de asta s-au și tocit. Nu tinerețea mă strigă înapoi. Cuvintele nespuse, zvâcnirile inimii, drumurile pe care nu le-am străbătut de teamă să nu mă rătăcesc, ușile pe care nu le-am deschis, obloanele pe care n-am îndrăznit să le ridic.

De câte ori nu i-am închis gura inimii cu un plâns zdravăn! Nu regret, doar că nu am întrebat-o niciodată ce-și dorește, am lăsat-o să îmbătrânească.

Doamne, ce se zbat venele. Ce or vrea să spună?

Am ascuns într-o carte o fotografie, mi-e dor să mă văd cum eram atunci. Dar nu mai țin minte titlul cărții.

Un cântec se strecoară pe sub ușă, casa nu mai pare așa pustie. De unde o fi venit? Poate din trecutul meu, sau poate dintr-o altă poveste.

Dacă aș fi deschis măcar o ușă, dar n-am avut curaj!

 

Anunțuri

Read Full Post »

plăpândă amintire

 

Plânge octombrie cu frunze ruginii

Peste trupurile atinse de ploaie,

Copacii rămân cu brațele pustii

Iar cerul e văduvit de păsări.

Din hornurile caselor se ridică discret

O părere de rău, vara și-a închis demult ușa.

Vântul i-a șters dintr-o suflare pașii.

Pustie e strada ce duce spre tine,

Frumoasă, plăpândă amintire.

Read Full Post »

 

Trecutul se-agață cu ghearele de marginea abia croită a prezentului.

Îi întind mâna cu degetele-mi ca de apă, și mă recunoaște.

În ochii lui întrezăresc un zâmbet și-l întreb:

Unde credeai că am să plec fără tine?

Unde-ai mai întâlnit râu care să-și uite izvorul?

Read Full Post »

 

Le-am dat nopţilor numele tău.

 

Oamenii nu ştiu că eu trăiesc ca un păianjen prins în propria pânză,

nu ştiu nici cât îmi eşti de drag,

nu mi-au auzit niciodată gândul trecând pe deasupra lor în zbor spre inima ta.

Of, de te-ar găsi acasă, s-ar strecura prin spărtura din zid şi ţi  s-ar aşeza pe piept,

altfel, ar sta toată noaptea pe ţărmul mării şi-ar plânge până ar deveni şi el un val.

Iarna mi-e cel mai greu, nu îndrăznesc să-mi trimit dorul spre tine,

aşa că te ademenesc în vis.

Îţi las uşa deschisă şi te aştept.

De unde să ştii tu, dacă eu nu te-am strigat niciodată.

Adorm târziu, când zorii mestecă ultima felie de noapte şi numele tău se stinge pe buzele mele.

 

 

Read Full Post »

mi-e toamnă

 

În păr, păsări bătrâne se-adăpostesc

şi printre fire cărunte, cuib îşi construiesc.

Dorul lor pentru zbor se strecoară uşor,

până-n inima-mi care bate ca un clopot străin,

rătăcit într-o  noapte.

 

 

Read Full Post »

 

În ochi, corăbii cu pânze umflate

și valuri ce-mi zdrențuiau genele.

Cu palmele, ca niște păduri desfrunzite,

îmi acopeream obrajii,

să nu-mi vezi plânsul.

Tâmplele purtau cărări înguste

prin care alergau șuvoaie de sânge,

ca umbrele în nopțile cu lună,

 buzele-mi erau neclintite,

și tălpile se-afundau în pământ

prinzând rădăcini, să nu pot veni

după tine.

 

Read Full Post »

 

(sursă imagine: google)

 

Ani grei au trecut peste dragostea mea,

marginile-i sunt zdrențuite,

iar miezul mai are doar câteva firimituri.

Dar oare ce-mi imaginez?

Copacul trăsnit așa rămâne,

altă viață nu îi mai crește-n piept.

*

Ce repede trecu și viața asta,

izvorul pare a-i seca,

doar câte-o lacrimă îmi mai sărută buzele,

dar prea-i sărată și n-aș putea-o bea.

 

 

Read Full Post »

Older Posts »