Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for August 2017

tristețe

 

Adorm târziu pe o margine abruptă a visului tău,

cu brațele întinse căutând o îmbrățișare,

cu buzele întredeschise murmurând o chemare,

sau închipuindu-și o blândă sărutare.

Lumina dimineții e plină de remușcări,

îmi atinge buzele, închizându-le,

îmi strânge brațele, așezându-mi

palma stângă pe umărul drept,

palma dreaptă pe umărul stâng.

Ar trebui să nu mă mai strecor în visul tău,

să nu mă clatine vreo amintire și să mă prăbușesc.

Anunțuri

Read Full Post »

Desen realizat de prietenul meu, Levent Çeküç

Toată viaţa am trăit la graniţa dintre viaţă şi moarte purtând în spinare Frica ce-şi ţinea ghearele înfipte în umerii mei.
Singura armă pe care am avut-o la îndemână a fost lacrima.
Dar ce armă poate fi lacrima? Moartea nu se sperie de ea.
Lacrima nu o răneşte.
Mi-a crestat tot mie obrajii, mi-a muşcat din malurile sufletului, dar mi-a şlefuit cuvintele pe care le-am transformat în păsări-doruri. Aripi le-am aşezat pe umeri şi le-am trimis spre cer. Am sperat că măcar una se va întoarce aducând cu ea răspunsul la întrebarea : De ce?
Pasărea care învaţă să zboare se dăruieşte cerului.
*
Azi am desenat mii păsări şi le-am învăţat să zboare, aşa cum făceam în copilărie. Căutam o nuia şi acolo unde era colbul mai fin, desenam păsări, apoi mă aşezam cuminte lângă ele şi le şopteam: Zburaţi! Zburaţi! Zburaţi! Dimineaţa nu le mai găseam pe toate, pesemne luna le ademenea. Celor rămase li se ştergeau aripile.
*
De câteva zile mi-e dor, un dor ce-mi izbește inima de coaste. O aud icnind.
Dar n-am ce-i face dorului, nu pot lupta cu el.
Lacrima nu-i o armă.
Păsările nu le pot închide în colivie, le desenez, le învăț să zboare, apoi le dăruiesc cerului.
*
Când eram o copilă, distanța de la pământ la cer mă îngrozea. Auzeam în jur că oamenii care mor se duc în cer, că acolo este o altă lume, lumea celor plecați, înaripaților. Și mă întrebam, cum pot înaripații trăi fără cei rămași aici? Oare-i uită, acolo își găsesc alte familii? Nu am găsit încă răspunsul, nici o pasăre nu s-a întors să-mi spună.
*
Gânduri îmi crestează fruntea de la o tâmplă la cealaltă. Sângele se zbate în vene de parcă ar vrea să evadeze. Îmi aprind o țigară, fumul se ridică spre tavan, apoi se deșiră. Mă agăț cu disperare de un gând, dorul se prinde de noi, o pasăre coboară, îmi agață gândul și-l duce cu ea spre cer. Rămân cu dorul. O lacrimă se zbate pe obraz. Lacrima nu-i armă, nu poate ucide dorul.

Read Full Post »

doar dorul

 

dorul îmi tulbură somnul

cu aripile lui de lumină,

crestând întunericul

și rănându-mi ochii până în suflet.

lacrimi noi se nasc

și-n albia vechilor doruri alunecă.

mi-e iarăși noapte

și umerii sunt posomorâți,

iar buzele s-au strâns de atâta tăcere.

 

Read Full Post »

 

 

credeam că în fiecare dimineață

când îți deschizi larg fereastra,

prefăcându-te că hrănești porumbeii,

faci loc dorului meu să intre,

să se așeze pe scaunul din fața ta,

să se întindă peste masă,

să-ți soarbă din cafea,

să-ți ia țigara din colțului gurii,

cât să te sărute, ș-apoi,

cu aripa plăpândă,

să împrștie rotocoalele de fum.

Read Full Post »

 

Absența ta e-o cicatrice adâncă

săpată de-o lacrimă dor.

Cândva, purtam pe buze,

ca niște note muzicale pe un portativ,

numele tău.

Aveam și aripi închipuite

și de câte ori mă atingeai,

zburam.

Credeam că tu smulgi soarele din mare

și-l arunci pe cer pentru mine,

să-mi fie lumină.

Și tot tu, gătești noaptea cu stele

să nu-mi fie prea întuneric.

Cândva,  erai iubire,

de-o vreme ești doar o cicatrice

săpată de-o lacrimă dor.

 

 

Read Full Post »

 

Mă doare fiecare vară care mă părăsește, mă ard pașii ei plecând. Mă dor stolurile de păsări agățate-n pletele-i de aur, cântecul trist al greierilor, tremurul frunzelor în fața morții, prima ploaie rece și mohorâtă. Trupul mi se încovrigă și aștept resemnată toamna, apoi iarna. Nimeni nu știe că, până la prima ninsoare, port pe buze gustul sărat al mării, că umerii se mai alintă o vreme la gândul valului ce i-au mângâiat, că pielea ascunsă sub pluoverele arămii, mai are culoarea ciocolatei. Doar sânii și-au păstrat nuanța laptelui înspumat.

Mă sperie goliciunea copacilor și bălțile întunecate ce vor acoperi asfaltul. Mă apasă cerul gri care se lasă pe spinarea îmbătrânită a pământului. Vântul îmi schingiuiește obrajii, îmi desface cu repeziciune nasturii hainelor și cu degetele aspre îmi atinge trupul.

Toamna închide gura ferestrelor, din case nu mai răzbate până la mine nici un hohot de râs, nici un glas de copil,  nici macar sunetul chitarilor vreunui indragostit. Parcă și dragostea se acunde din calea vântului.

Mă doare fiecare vară care pleacă. Rămân în poartă si-o privesc până se depărtează, apoi mă întorc în casă cu ochii înlăcrimați, nu închid poarta, în urma mea, vântul, o va legăna a pustiu.

Read Full Post »

 

I-am tăiat picioarele umbrei,

să nu se mai târască după mine,

dar umbra avea și mâini

și coatele îi erau destul de puternice.

I-am retezat mâinile,

i-am strivit cu tălpile aspre și trupul.

I-a rămas doar sufletul dezgolit,

încă viu, un ochi luminos,

și privindu-l mai bine,

mi-am dat seama că-i sufletul meu.

Read Full Post »

Older Posts »