Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iunie 2017

timpul nu vindecă

Ochii ei s-au uscat,

nu mai are lacrimi

de oferit lumii.

Buzele ei s-au închis

cu lacăt de durere,

cheia a înghițit-o pământul.

Nu mai are cuvinte

de spus lumii.

Trupul ei de lut

l-a ars soarele,

mici crăpături îi cresează pielea.

Acum a înțeles:

Timpul nu-ți vindecă rănile,

nu-ți oprește lacrimile,

timpul nu te ajută să uiți,

el doar îți seacă lacrimile,

îți închide gura

și-ți arde trupul de lut.

 

 

Read Full Post »

 

Oamenii cred că dacă ne privesc chipul ne află toate rănile, că le dibuiesc în ridurile care ne gătesc ochii, în paloarea obrajilor, în crăpăturile buzelor. Nu, adevăratele răni sunt în noi, ele nu se videcă niciodată, sângele trece prin ele, hrănindu-le. Rănile se hrănesc cu sânge cald.
Mă apasă o tristețe grea, ca o pătură de zăpadă înghețată. Inima îmi bate cu putere, de parcă cineva ar mâna-o cu biciul, strigându-i: Trăiește! Trăiește! Aleargă! Mai repede!
Mie îmi vine să mă opresc și să întreb, așa cum fac mereu pe munte: Încotro? Unde e marcajul?
Și trăiesc, nu așa cum aș vrea eu, nu așa cum i-am promis Dariei, ceva se tot surpă sub mine, mereu sunt nevoită să ridic poduri, să le trec în goană, de teamă să nu mă prăbușesc iar, și iar, și iar.
Uneori îmi vine să-mi scriu scrisori, să-mi spun: Viața nu e ca scrisul de mână neexersat, într-o veșnică suspensie.
*
În seara asta am plecat mai devreme la plimbare, în vârful dealului ne-am întâlnit cu un prieten bătrân care plimbă un cățel cardiac. Cățelul o iubește pe Roua, dar inima nu-i permite să dea din coadă de fericire, așa cum dă labradoarea mea.
Am încetinit pasul. Parcă și viața a stat o clipă în loc, așteptându-ne. Dealul nu se urcă chiar așa ușor. Steagul care flutură pe cetate este ținta, și mă încăpățânez să ajung acolo.
Am avut mereu nevoie de o țintă, nu pot merge în derivă, mă obosește. Mi se rup pânzele corabiei și nu mai pot înainta.
Mă întreb cât am realizat din ce i-am promis Dariei?
Roua! Da, o iubesc ca pe o fiică. Seara îi spun povești despre o fetiță care și-a dorit un labrador și despre o mămică obsedată de curățenie, care nu prea își dorea asta. Apoi îi spun o altă poveste, despre o femeie care plimbă o labradoare, scutură patul de o sută de ori pe zi, șterge parchetul de câte ori bea labradoarea apă, împarte perna cu ea, adună papucii din curte, pe care îi plimbă turbăciunea de labradoare, scoate de sub pat recompensele puse la păstrare…
*
Mă apasă, vine iulie și pe mine iulie mă doare pe dinăuntru.
Mi-ar plăcea să port o zi soarele în piept, să simt căldura pe care n-am simțit-o niciodată, să-mi fie vară, o altfel de vară, așa cum era la începuturi.
*
Când am coborât dealul, jumătate din cuvinte le pierdusem în pădure. Nu-i nimic, mâine îmi vor fi marcaje, să știu drumul până în vârf, acolo unde vântul cântă duios, vara.

Read Full Post »

tristețe

  Țipătul sparge tăcerea pereților,

furtuna din mine umple golul adânc

lăsat de plecarea ta.

Mi-aș putea îneca inima.

Rup zborul unei păsări,

privirea îmi este din ce în ce mai tăioasă,

cerul se tot ridică,

poate se teme de furia mea.

 

Read Full Post »

atunci, acum

 

Mirosul de tinereţe plăpândă,

de primăvară ce dă în mugur,

de cer spălat de-o ploaie de stele,

lumina desenând pe trupul

învelit în piele transparentă,

prin care  vedeam

sângele cu pinteni de aur

cum aleargă prin vene,

timpul de atunci,

cu secunde şlefuite,

timpul de acum, ştirb

şi cu plete albe.

 

 

Read Full Post »

dacă m-ai striga

Dacă m-ai striga,

aș veni să te caut.

Am în buzunar o legătură de chei,

aș putea deschide marea,

poate te-ai rătăcit

într-o colonie de corali,

aș putea pătrunde în inima verde a pădurii,

poate te-ai ascuns în trupul unui copac,

aș putea dezlega limbile de apă ale izvoarelor,

poate știu de tine.

Aș putea descuia ușa pământului

aș coborî în adâncul lui,

acolo unde viața e încă sămânță.

Și cine știe, poate te-ai mai naște încă o dată.

Read Full Post »

dezleagă-mă

 

dezleagă-mă de îmbrățișarea ta

și sprijină-mă de un zid,

ca pe o umbră care și-a pierdut stăpânul.

desprinde-mi buzele de sărutarea ta

și dă-mi să beau apa sălcie a uitării,

nu mă lasă să plâng,

să mi se înnoade lacrimile-n barbă

și să-mi înece sufletul nătâng.

abandonează-mă pe muchia aspră a vieții

să-nvăț să zbor, mă tem să mă târăsc.

 

Read Full Post »

 

I-am tăiat aripile verii,

să nu mai plece.

Am tras marea mai aproape

şi le-am aşezat pe umerii unui val,

să le ducă în larg,

poate vreun înstrăinat

vrea să se întoarcă acasă.

I-am smuls verii un fir de iarbă

şi mi-am cusut buzele,

să nu-ţi mai rostesc niciodată numele.

 

 

Read Full Post »

Older Posts »