Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Ianuarie 2017

scrisoare neexpediată

1378551_10151731787011319_265168526_n

 

Ți-am spus vreodată că-n fiecare seară, când noaptea mușcă ultima felie din zi, ca apoi, îndestulată, să-și agațe în părul negru mii de stele, mă așez în fața ferestrei și privesc nerăbdătoare strada? De parcă ai veni. Ești atât de departe de mine, la un dor îmbătrânit distanță. Mi te imaginez pășind hotărât, purtând gulerul hainei ridicat, ținând mâinile în buzunare și bărbia înfiptă în piept, îți privesc tâmplele albite, închid ochii și-mi trec degetele prin părul tău, și dacă încetinești un pic, s-ar putea să mă ridic pe vârfuri și să-ți sărut fruntea.

Mi se întâmplă să te conduc până în fața ușii, să aștept să-ți răvășești buzunarele căutându-ți cheia, uiți mereu că o ții în buzunarul mic din interiorul hainei, cu alte chei, de asta ai și uzat cătușeala. Deschizi ușa grăbit, cu gândul la o țigară, și eu rămân în prag. Nu mă poți pofti, nici nu știi că umbra aia slabă care își sprijinea capul pe umărul tău eram eu.

E deja târziu, luna s-a întors cu spatele la mine, strada e pustie, doar un felinar bătrân se încăpățânează s-o vegheze.

Tu ești așa departe, la capătul dorului. Oftez. A mai trecut o zi, va mai trece o noapte, va trece și iarna. Știi de ce mă bucură venirea primăverii? Ai să renunți la haina asta groasă, ai să porți doar cămăși cadrilate și pulovere “en coeur”, și când îmi voi așeza obrazul pe umărul tău, am să pot să-ți ating pielea.

Anunțuri

Read Full Post »

 

felinarfundal

Mi se întâmplă să-mi petrec nopţile întorcându-mă în timp, să străbat poteci aproape părăginite, să lupt cu întunericul, să strig, să cer îndurare, să caut răspunsuri…

Nopţile astea mă doboară, mă sperie, îmi arată că sunt încă vulnerabilă, că nu m-am vindecat, că drumul spre lumină trece prin iad, iadul pe care l-am trăit şi pe care trebuie să-l accept.

Recunosc, pun la suflet toate răutăţile lumii, când ar trebui să nu-mi pese, să privesc detaşată spectacolul, să râd, să aplaud, sau să mă minunez de câtă  mizerie e în noi.

Poate că într-o zi am să reuşesc să o fac.

În momentele astea îmi doresc să pot povesti cuiva, să-i spun Dariei, aşa cum o făceam mereu, dar cum fiica mea nu este aici…

Mama este o opţiune, mama îşi deschide întotdeauna braţele şi mă primeşte.

Nu cu mult timp în urmă eram pe la Daria  şi o aud pe mama  spunând că şi-ar muta mormântul mai aproape de nepoată-sa. În alte condiţii aş fi ţipat la ea, dar m-am trezit spunând:

-Da, vinde-l pe al tău şi hai aici!

Hai aici, de parcă ne-am fi făcut sat acolo!

Este dureros să vezi că orele din fusul timpului ţi se împuţinează.

Îmi propun în fiecare dimineaţă să fac câte ceva pentru mine şi chiar reuşesc. Să urc câte un deal, să-mi croiesc singură poteci, să mă iau după soare, să caut izvoare, să îmi potolesc setea cu apa lor neîncepută, să-i dăruiesc labradoarei ore, să ne plimbăm. Recunosc, cum găsim un loc ferit de ochii lumii îi dau jos lesa şi o las liberă.  Iubesc libertatea! I-am inoculat Dariei vorbele: NE NASTEM ŞI MURIM LIBERI! Oamenii au impresia că toţi câinii mari sunt răi, dar se înşeală. Mogâldeţele ale mici sunt răutăcioase, latră şi îşi arată colţii. Şi mai cred ceva, câinele împrumută din comportamentul celui care-l creşte. A mea se teme şi de oameni şi de animale. Sunt fiinţe care se apropie de noi şi Roua se dă un pas în spate, semn că nu le place. Sau sunt oameni care se prefac că o plac şi eu simt asta.

Mi se întâmplă să îmi agăţ privirea în tavan şi să stau aşa până când  dimineaţa muscă prima bucată din noapte.

Ce ciudat, oamenii mă plac pentru că sunt mama Dariei, dar mama Dariei este femeia Gabriela. Chiar, de când nu m-a mai întrebat cineva: Ce mai faci tu, femeia Gabriela?

Ce mai fac?

Tai întunericul fâşii, îmi croiesc drum spre lumină, am trecut de etapa negării, acum mă lupt să accept.

Toată noaptea am visat că născusem o fetiţă, o altă fetiţă căreia trebuia să-i dau un nume. Dar eu ştiam doar un nume, Daria.

Am învăţat încă ceva. În întuneric să nu-ţi faci prieteni, poţi fi tare dezamăgit când ajungi în lumină.

 

 

Read Full Post »

trepte

 

13103456_881744228617763_7109207042196400215_n

Îmi știi toate rănile și toate amintirile.

Ne-am întâlnit pe la jumătatea vieții, tu veneai dinspre mare, aveai pielea dezmierdată de soare, miroseai a nisip, ochii îți erau ca două smaralde, iar când îmi așezam capul pe pieptul tău, auzeam marea.

Eu veneam din vârful muntelui, miroseam a brad, gura-mi era roșie, o îndestulasem cu fragi, ochii mei erau ca pământul secetos iar umerii purtau semnele zborului închipuit. Știi cum? Te cațeri în vârful unei stânci, cobori pleoapele, deschizi brațele și-ți imaginezi. Dacă ai noroc și un vânt bătrân, obosit, se plimbă în jurul tău și-ți înfoaie părul, ți se strecoară pe sub haine, îți atinge pielea, îți șuieră răgușit în ureche, zborul pare real.

Îmi știi toate rănile, chiar și cele făcute în copilărie, superficiale, dar le știi și pe cele profunde, cele care nu se văd, care au sângerat înăuntru, cele din spatele ochilor, care m-au făcut să lăcrimez, care mi-au săpat poteci adânci și înguste, care mi-au încercănat privirea.

Știi și ce spune cuta dintre sprincene. Încrâncenare. Am fost nevoită să lupt, să o iau mereu de la capăt, cu încăpățânare.

Îmi știi toate amintirile. O cunoști pe fata aia cu gleznele subțiri, care mergea pe vârfuri pe marginea vieții într-un echilibru perfect, pe fata aia care-și ridica părul șaten în vârful capului într-o coadă dezordonată, arătându-i soarelui gâtul. O știi foarte bine pe fata aia care purta rochii galbene cloș, ca niște păpădii, care se rotea mereu. Avea un dans al ei, doar al ei, o combinație de pași pe care nu i-a înțeles nimeni. Poate de aia a dansat singură toată viața.

Îmi știi toate rănile și toate amintirile, îmi știi cântecul, dansul, dar eu îți știu inima, e ca o mare, când șoptită, când zbuciumată, când sărută țărmul, când îl mușcă.

 

Read Full Post »

trepte

 

11880193_1658784630999872_293554421_n

Într-o seară i-a spus:

-Ești ca marea, vara, ziua blândă, îi zâmbești soarelui, te alinți săltând ușor la fiecare adiere, iar noaptea te arunci pe țărm plângând în hohote.  Mă tem să te ating, pentru că simt că te pierd, te prelingi printre degete. Ți-aș putea cânta ore în șir, te-aș privi dansând, te-aș lăsa să te învârți, să iei cerul după tine la fiecare rotire, dar mă tem să nu te prăbușești, ești așa fragilă. De ce te-am întâlnit? Mi-erau diminețile plictisitoare, le însoteam cu o cafea și câteva trabucuri, mi-erau amiezile leneșe, iar serile mi le descântam într-un pahar cu vin negru, uneori aveam noroc și câte-o stea se lăsa ademenită și-mi cădea în  brațe. De ce te-am întâlnit? Mi-ai zdruncinat universul, l-ai făcut țăndări, apoi te-ai apucat să-l reconstruieși. Ai săpat poteci până aproape de sufletul tău și acolo le-ai frânt, ai ridicat ziduri și le-ai îmbrăcat în iederă deasă să nu văd nimic. Aud uneori aripi zbătându-se, de parcă cineva ar vrea să zboare. Pe cine ai încuiat acolo? Ce pasăre porți? Lasă-mă să o ajut! Am să-i pansez rănile, dacă e nevoie am să-i împrumut aripile mele, sunt mai puternice, spintecă aerul. De ce te-am întâlnit? Mi-s zilele zbuciumate, și toate-ți poartă numele. Vin până aproape de sufletul tău și te strig, răspunde-mi.

 

Read Full Post »

între noapte și zi

 

12910758_1735605189984482_1624455425_n

Soarele zăboveşte pentru câteva clipe la marginea zilei,

apoi se pierde în întuneric, ca un călător singuratic.

Mă așez într-un colț al nopții,

acolo unde nici o stea nu pătrunde

și-mi leg gândurile de vise,

punți între noapte și zi.

Read Full Post »

aș fi putut

11853878_1659733774238291_2138585196_n

 

Ți-aș fi putut sădi în suflet

copaci care să-mi poarte numele

și când ar fi crescut,

fiind deja pădure,

m-ai fi respirat doar pe mine.

Ți-aș fi putut pecetlui gura

cu cel mai păgân sărut

și ai fi tânjit mereu după buzele mele,

precum Iadul după necredincioși.

Ți-aș fi putut îngrădi libertatea

și tu ai fi crezut că acolo se termină lumea.

Dar eu ți-am arătat și potecile neștiute

și te-am lăsat să pleci.

 

Read Full Post »

10564830_1511204379091232_1116683995_n

 

Te-ai întrebat vreodată

Cine îţi fură din vârful buzelor

Cuvintele?

Ca un vânt şiret de primăvară

Îţi dau ocol şi mă aşez la pândă

Când pe umărul drept,

Când pe umărul stâng,

Te adulmec ca un înfometat

Şi de câte ori respiri o vorbă,

O înhaţ, o ţin o vreme în cerul gurii,

Şi-apoi mi-o strecor în suflet.

Ce dacă nu-s pentru mine,

Nici prăjiturile din antret nu-mi erau sortite,

Dar mă furişam şi mă înfruptam din ele,

Ca un musafir nepoftit!

Read Full Post »

Older Posts »