Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Decembrie 2016

Să nu vă rătăciți!

11198466_1624903667721302_1937772377_n

 

Să nu te rătăcești! șopteau stelele și se aprindeau pe rând.

Aveam cheia cerului, uitasem de ea, dar mi-a amintit o prietenă când i-am plâns pe umărul stâng și lacrimile mele i-au pătruns în suflet și s-au făcut izvor sângeriu.

Să nu te rătăcești!

Pașii mei călcau pe marginea vieții într-un echilibru perfect, de cocor, pasăre necântătoare. Când deschideam brațele aripi cuprindeam lumea de care-mi fusese atât de frică.

Să nu te rătăcești! Spunea Betelgeuse, cea mai frumoasă stea din Orion.

Și nu mă rătăceam, mai alunecam uneori de pe marginea vieții, și mă agățam iar de ea, cu palmele astea care-mi acoperă obrajii când dorul se plimbă nestingherit pe sub ochi săpând poteci adânci.

Să nu vă rătăciți!

E cerul plin de stele, fiecare purtați în buzunarul de la piept o cheie, căutați-o, cu ea veți deschide ușa dintre pământesc și divin, și doar cu-n singur cuvânt, unul cald, ca miezul de pâine, vă puteți găsi steaua care să vă lumineze drumul.

Să nu vă rătăciți!

Să trăiți în armonie, în pace, să fiți buni, înțelepți, toleranți. Să dați din prea plinul vostru celui care n-are. Să-i dați o lacrimă însetatului, un zâmbet flâmândului, o aripă schilodului, un cântec celui fără de vorbe, o lume celui fără de vedere, și lumină celui cu sufletul stins!

Să nu vă rătăciți!

 

Anunțuri

Read Full Post »

un tablou numit SINGURĂTATE

 

12483504_1703905636487771_826044941_n

Ai crede că mi-s iernile albe, că au haine

croite din bucăți apretate de zăpadă,

dar te înșeli, Îndepărtatule!

Mi-s iernile cenușii și gârbovite

cu marginile de piatră

prin care doar crivățul se strecoară

urlând demonic.

Dacă le-aș așeza-ntr-o ramă

ar arăta ca un tablou numit

SINGURĂTATE!

Read Full Post »

Ne dați ori nu ne dați?

12576230_816963878429132_1369767370_n

 

Fereastra care dă spre lume e gătită de sărbătoare, i-am pus straie noi, din borangic, ca marama bunicii, în casă umblă bezmetice, de la un perete la altul, umbre strâmbe, cocoșoate și flămânde. Se hrănesc cu povești, însă aici nu s-au mai spus demult, nici un Făt Frumos și nici o Ileana Cosânzeana nu mi-au mai trecut pragul.

Afară, iarna scrie cu litere albe și mărunte o scrisoare. Probabil este despre o dragoste neîmplinită, că mult mai scrie.

Undeva, un colind se grăbește spre casă, îi aud o frântură din refren: Ne dati, ne dati, ne dati ori nu ne dati?
Câțiva fulgi-litere curioși-curioase se apropie de geam, strivindu-se. Se transformă în lacrimi curate și alunecă spre pământ.

De ce toate lacrimile sunt înghițite de pământ?

O pisică neagră pășește sfioasă, parcă ar înota într-o cană cu lapte.

Deschid fereastra și fărâmiței pe marginea ei o felie de cozonac. Doi porumbei își întrerup zborul. El pare mai curajos, merge elegant, ușor legănat, ia o firimitură în cioc, o înghite repede, apoi îi face și ei semn să vină. Doamna porumbiță e nehotărâtă. Ar merge, ar zbura, ar mânca…Așa sunt femeile.

Așa am făcut și eu toată viața, l-aș fi sărutat, i-aș fi spus rămâi, dar mi-a fost teamă să gust fericirea.

Mai tai o felie de cozonac și o așez pe o farfurie. Este pentru umbre, poate dacă vor mânca vor înceta să mai umble prin casă sprijinindu-se de pereți.

Colindul se răzgândește, pare a se întoarce din drum, e tot mai aproape de fereastra mea Ne dati, ne dati, ne dati ori nu ne dati?  Mai tai câteva felii de cozonac și aștept.

Nu s-a oprit la mine, poate pentru că nu aveam lumina aprinsă. Dar umbrelor nu le place lumina.

Ne dati, ne dati, ne dati ori nu ne dati?

 

Read Full Post »

Căutând Crăciunul

 

felinarfundal

Orașul tace acoperit de ceața lăptoasă. Pașii mei grei strivesc zăpada, umbra mea se împiedică de umbrele prăvălite ale copacilor, din când în când se ridică și se sprijină de câte-un gard. O las în urmă și mă pierd în ceață. După o vreme mă ajunge și mi-o ia înainte târându-se.

Un felinar ne privește lung. Lumina lui ne însoțește o bucată de drum. I-aș putea spune că n-am nevoie, că nu mă mai tem de întuneric, dar mi-e bine așa.

Nu știu ce oră este, mă plimb de ceva vreme pe străzile lăturalnice ale orașului. Privesc ferestrele oamenilor și-mi imaginez cine e dincolo de ele. Uite, probabil în spatele draperiei de catifea ce acoperă fereastra aia înaltă, locuiește o doamnă în vârstă care-și mai bea ceaiul la ora cinci din căni de porțelan cu trandafirași mici roz, și care,  probabil,  își adună dimineața părul într-un coc sobru, își pudrează discret nasul și își petrece dimineața plimbându-se de la servanta masivă până la dulăpiorul mic în care mai ține zahăr candel.

Ah, ia uite o fereastră modernă, prin care se zărește o lustră ca un cub înconjurat de o lumină lila. Aici posibil să locuiască o femeie tânără, trecută de 30 de ani, o femeie modernă, ocupată, care pleacă dimineața și se întoarce seara, cu brațele pline de sacoșe din care nu lipsește salata, revista Cosmopolitan…

Ia uite o casă plină de copii! De unde-mi dau seama? După cum zâmbesc ferestrele, după podoabele atârnate, după steluțele colorate.

Hopa, umbra mea s-a prăvălit pe zăpadă, aș putea să-i strivesc inima. Pare obosită, cât timp o fi trecut de când am plecat de-acasă?

Ceața coboară, mi-e tot mai frig. Mă întorc spre casă purtându-mi umbra în spinare.

 

Read Full Post »

trepte

 

12606731_1709740122570989_1335987324_n

Am vrut de  nenumărate ori să-i întorc spatele vieții și să bat palma cu moartea. Eram sătulă de prăpăstiile în care mă aruncase viața, eram sleită de puteri, ieșisem de prea multe ori la lumină, mă bucurasem o clipă de farmecul ei, iar la următoarea mișcare eram iar pe fundul prăpastiei.

Trebuie să fii nebun să mai vrei să-i zâmbești vieții, îți pare dintr-o dată cel mai groaznic dușman, te privești în oglindă și nu te recunoști, ai obrajii supți, ți se văd oasele prin piele, ochii par două cuiburi părăginite, iar fruntea arată ca câmp plin de brazde adânci. Deasupra capului se rotesc continuu cârduri de ciori înfometate. Sufletul e o gară pustie prin care mai trece doar amintirea trenului, un surd te duc, te duc, spus la nesfârșit, timp în care tu nu pleci nicăieri.

Îți imaginezi, în adolescență, că viața îți va întinde un covor lung, roșu, că de-o parte și de alta a lui vor sta felinare aprinse, ca niște soldați curajoși care te veghează, că tu vei merge drept, nu te vei împiedica niciodată, iar când vei ajunge la capăt, te va întâmpina un ropot de aplauze și ți se va înmâna un premiu.

Mie viața nu mi-a întins un covor roșu, nici măcar nu m-a ajutat să găsesc o fântână atunci când mi-a fost sete. M-a lăsat să mă descurc, m-a privit cum săpam cu mâinile căutând firul de apă sub scoarța bătrână a pământului. Dar ce satisfacție aveam când îl găseam. Nici măcar nu-mi mai era sete.

La un moment dat m-am săturat.

Mi-am pus hainele cele bune, fusta mea plisată, bluza albă, mi-am îmbrăcat sacoul din kașmir, mi-a acoperit părul alb cu o eșarfă colorată, m-am întins în pat, cu spatele la fereastra prin care vedeam viața și cu fața la peretele plin cu fotografii, din care mă priveau absent toți cei pe care îi condusesem la groapă și de la care îmi luasem rămas bun aruncând un pumn de pământ. Îmi răsunau în ureche cuvintele preotului spuse la slujba de înmormântare: Din pământ ne-am născut, în pământ ne întoarcem.

Dar sunt o fire nestatornică, de fiecare dată, după cel mult o oră de așteptare, mă ridicam din pat, adunam scamele imaginare de pe covor, așezam faldurile perdelelor, ador să fie totul perfect, și deschideam fereastra ca să mai iau o gură de viață. Și dintr-o dată, o foame greu de stăpânit mă scotea din casă, mă lăsam iar înhățată de viață și aruncată în prăpastie. Și de fiecare dată mă zbăteam să ies, imaginându-mi că voi fi întâmpinată cu un ropot de aplauze.

 

Read Full Post »

Trepte

 

fotolia_84692164_subscription_xxl-jp-g-antonioguillem-fotolia-com_-e1442907388602

M-ai întrebat dacă am vrut vreodată să mă sinucid. Atunci nu ți-am răspuns, împleteam câteva fire de romaniță, făceam o coroniță pentru mormânt. Iubesc florile de romaniță, au mirosul vieții, amărui. Da, am vrut să ne sinucidem. Prima oară când eram la Marie Curie, veștile rele cădeau peste noi ca fulgerele, ne-a fost teamă că se va rupe pământul în două, că eu voi rămâne pe un mal și fiica mea pe celălat, că între noi va clocoti ploaia, că nu voi putea s-o aduc lângă mine. Știi cum e? Cumplit, durerea asta mușcă din tine cu poftă, ești plin de răni sângerânde. Dor cumplit de tare. Știi că nu-ți permiți luxul să țipi? În jurul tău e numai durere, toată lumea plânge. Medicii alergau bezmetici de colo colo, la oncologie e iadul, doar că aici îngerii au rănile la vedere, abia când te înalți scapi de ele, pielea îți devine iar rozalie și curată. Mirosul de morfină te tâmpește, îți arde nările. Am vrut să ne aruncăm pe fereastră. Am stat ținându-ne de mână și am privit asfaltul. De acolo, de la etajul cinci, se vedea ca un cazan cu smoală. N-am făcut-o. Dar gândul ne-a urmărit permanent. Am un verdict medical: tentative de suicid repetate, depresie, tulburări de adaptare. Crezi că m-a menajat cineva? Aiurea, mi-am luat șuturi în cur la greu. Doar cine a fost leneș n-a dat în mine. Mi-aș fi dorit să am un copil prost care nu pricepe ce spune medicul, dar…

Apoi am încercat iar când mi-au tăiat ăștia salariul, am renunțat la o parte din tratament. N-aveam bani. Nu-mi dădea nimeni. Facturile erau morman neplătite, boala Dariei se lăfăia, se înșirase peste tot. Noi ne hrăneam cu lacrimi. În 2010, pe 1 decembrie, când ne-am întors de la București, după câteva zile bune de comă, n-aveam nici o coajă de pâine în frigider. Ne era a dracului de foame. Aveam somație că nu mi-am plătit gazul. M-am pișat pe ea. Nu-mi păsa. Mi-era indiferent. Mi-am făcut un împrumut la Provident. Ce-am mai tras de el. Vai de steaua mea. Fiică-mea mă pândea, i-a trimis mesaj unei colege: Pe asta or s-o omoare cămătarii! Tâmpita! 

Mi-a picat fața când l-am citit.

Mai făcusem o drăcărie, aranjasem cu un bioenergetician să-i facă ședințe de la distanță. Ăla îmi lua două milioane pe oră. La vreo două luni după ce a murit Daria, mi-a trimis un mesaj că am să-i dau optzeci de milioane că nu i-am mai plătit ședințele. L-am sunat, i-am zis de dulce:

Bă, idiotule, fata mea e moartă de două luni, nu ți s-a dus energia în cur? Cui i-ai transmis-o? Mama ta de cretin, te dau pe mâna poliției. 

A tăcut.

Am tăcut și eu.

M-am dus în câmp și m-am întins pe  calea ferată, da a dracului, nici un tren nu trece între 12 noaptea și 4 dimineața.

Ce să-ți mai zic? Mi-e silă uneori de mine. Mă așez seara în pat cu fața la tavan. Îmi aud inima și-i zic: Taci, proasto, ce dracu ai de bați așa? Pune-ți lacăt să nu te mai aud!

Read Full Post »

cu dragoste, doamnei doctor

10392040_428661635295_7812957_n

 

Am povestit mereu despre spaimele noastre în timpul celor mulți ani în care am luptat cu dl. Cancer. Am povestit despre neputință, despre furie, despre speranță și despre deznădejde. Am povestit despre cele petrecute la Spitalul Marie Curie, despre cele petrecute la Institutul Oncologic, dar niciodată despre serile petrecute pe scara de incendiu a institutului. Acolo erau inițiate mămicile nou venite, acolo aflai despre medici, despre asistente, acolo deveneai un student la medicină, dar, din nefericire, materia nu-ți era predată de un medic ci de o mămică.

Acolo se stabileau tarife. Nu, nimeni nu ne cerea bani, noi dădeam, întrecându-ne în a fi generoase.

Fiecare mămică își lăuda cum putea mai bine medicul, sau îl critica,  și fiecare mămică, în sufletul ei, avea mereu teama de a nu fi ales bine.

Îi consideram pe toți pacienții doctoriței Florica cei mai fericiți, poate pentru că doamna doctor mai stătea cu noi la cafea și atunci zidul dintre aparținător și medic părea că se dărâmă.

La îndemnul unei mămici, într-o seară, la vizită, i-am strecurat doctoriței niște bani în buzunar, gândid că așa aș putea câștiga încă un soldat care să lupte alături de noi.

Doctorița s-a așezat pe marginea patului Dariei, și fără a se feri de fiica mea, m-a întrebat:

-Pentru ce faci asta?

-Noi suntem pacientele doamnei doctor Dragomir, dar aș vrea să aveți și dumneavoastră grijă de noi.

-Și ce te face să crezi că nu am grijă? Și de ce crezi tu că aș veni la voi să comentez ceea ce stabilește medicul vostru curant? Noi, medicii, ne consultăm atunci când alegem tratamentul, suntem o echipă, ca și voi. 

-Dar doamna doctor nu mi-a spus care este starea Dariei.

-Ba ți-a spus, doar că tu vrei o confirmare, vezi, aici greșiți voi mămicile. Daria este deocamdată cel mai sănătos pacient al nostru, tumora ei a fost excizată încapsulată, nu sunt urme de recidivă, analizele sunt bune, ceea ce va fi în viitor, doar Dumnezeu știe. Trebuie făcut tratamentul până la capăt, cu răbdare și încredere. Câți bani mi-ai pus în buzunar?

Îi strecurasem cam tot ce mai aveam în geantă, gândid că îmi vor trimite cei de acasă.

Doctorița a scos banii, i-a numărat, i-a așezat pe noptiera Dariei, m-a privit adânc în ochi, apoi i-a zâmbit fiicei mele și i-a spus:

-Dă-te doi centimetri mai încolo, mă întind un pic lângă tine, mă dor picioarele. (Aveam să aflu mult mai târziu că doamna doctor avea cancer, unul netratabil). Vezi tu, dacă aș lua banii, m-aș urî, dacă nu-i iau, ai crede că Daria este grav și că noi ascundem ceva.  Daria e bine, eu sunt bine, tu nu pari a fi bine. Lași spaima să te domine, nu e ușor, dar încearcă să cauți resurse în tine să duci lupta până la capăt. Dă-mi analizele de azi, te învăț să le citești singură. Asta te va ajuta să te liniștești. Ce urmărim noi? Leucocitele, trombocitele, VSH-ul, transaminazele. În funcție de toate astea, fiica ta primește tratamentul citostatic. Când ele scad înfiorător de mult, ajutăm organismul cu alte medicamente. VSH-ul ne indică dacă se formează o nouă tumoră, în funcție de viteza lui, vă trimitem la tomograf, la ecograf… Nu te pot minți să-ți spun că boala nu poate recidiva chiar în timpul tratamentului, dar nu suntem Dumnezeu. Nu avem de unde ști. Hai să fumăm o țigară! Daria, ne lași? 

Am plecat să fumăm o țigară, am stat mult de vorbă cu doamna doctor Florica. Am aflat și că dacă boala recidivează, noi, mămicile, îi considerăm vinovați, am aflat și că nu o dată, mămicile și-au luat copiii și au plecat în alt spital. Am povestit mult, nu m-am liniștit, dar nici nu mi-a crescut spaima. Mi-a fost mult timp jenă de doamna Doctor Dragomir, care probabil aflase, și care, ca să se apropie de noi, i-a adus Dariei o caserolă cu sarmale de Crăciun. Era dorința fiicei mele. Au urmat multe războaie între Daria și doamna doctor, între mine și doamna doctor, dar ne-am și iubit, am râs împreună, am povestit, ba am și cântat la prima ninsoare din 2003.

I-am considerat vinovați că boala Dariei a recidivat? Da, ca orice părinte rănit! Regret acum? Da, enorm! Mi se face uneori a dracului de dor și m-aș urca în primul tren, m-aș duce la București, aș strânge-o în brațe pe doctorița Dragomir și i-aș plânge pe umăr mult, până m-aș răcori. Poate într-o zi…

M-aș duce la mormântul doctoriței Florica și i-aș spune: Hai să fumăm o țigară, femeia!

Am îmbătrânit, văd altfel lucrurile acum, m-am învățat cu dorul, m-am învățat cu durerea. Mi-aș dori să o luăm de la capăt, să nu mai cedez și să colaborez cu Daria, să mă impun, să-i spun că medicul știe cel mai bine ce e de făcut în asemenea situații. Că iluziile care se vând pe net, ne pot costa viața. Că tarifele pe care le stabilim noi, părinții, fac mult rău, că ceea ce povestim la plecarea din spital, nu concordă mereu cu realitatea. Ura nu duce la nimic bun, iar noi nu suntem Dumnezeu.

 

 

Read Full Post »

Older Posts »