Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iulie 2016

gânduri-scrisori

scrisoare-pentru-tine_517d33ccec9c5b

Sursă fotografie: google

 

 

Îmi împăturesc cu grijă gândurile,

să nu le șifonez marginile,

le strecor într-un plic

și mă prefac că-ți trimit o scrisoare.

Mi-e casa plină de plicuri neexpediate.

Anunțuri

Read Full Post »

 

10682002_1531761470368856_1757066213_n

Între noi, uitarea a acoperit poteca,
pământul a sorbit dintr-o înghițitură
izvorul ce-o însoțea,
copaci scorburoși și-au întins brațele
unul altuia,
soarele n-a mai putut atinge umbrele noastre,
câteva cucuvele au populat locul,
noaptea, în loc de stele,
ochii lor scormonesc trecutul.

Read Full Post »

1185685_378997968893391_2029433709_n

Începusem să urăsc serile de vară. Nu puteam dormi, mă răsuceam de pe-o parte pe alta, mototolind aşternutul care mi se lipea pe piele. Dimineaţa, râuri seci îmi împodobeau trupul. Cele de pe faţă nu le puteam ascunde.

Într-o dimineaţă când n-aveam chef să ies, când mă temeam de lumea, ca de altfel în multe alte dimineaţi, m-am aşezat cuminte şi tăcută în faţa ferestrei şi priveam strada.

Nimeni şi nimic. Nici un om, nici o maşină nervoasă.

După o vreme, doi porumbei, un ea şi un el.

Ea se prefăcea preocupată, ciugulea nişte boabe imaginare. El îşi înfoiase coada şi se rotea în jurul ei. Doamne, ce-i mai povestea.

-Glu gu gu, glu gu gu, glu gu gu

Ea nimic. Tăcută.

El vorbăreţ.

Ea se desprinse şi plecă într-un zbor grăbit.

El îşi adună coada şi porni resemnat spre celălat capăt al străzii.

Uite un bărbat care nu devine violent, care înţelege că nu el e alesul.

Şi-ar fi dorit şi ea asta, dar n-a fost aşa, acum avea un orbaz pătat.

Read Full Post »

13244664_629944327163645_1700205566999557414_n

 

În ziua aia, soarele se lungise pe asfalt, cerul purta voaluri albastre și copacii înțepeniseră, arătau ca niște cuiere cu pălării verzi. Vântul se lăsa așteptat. Orașul era mut. Nici o șoaptă. Orele se dilatau. Secundele se agățau de limbile ceasului încetinindu-i mersul. Tic și Tac îmi loveau tâmplele. Era duminică, înainte de prânz. Țineam ferestrele larg deschise , mi-era cald și dor. Îmi venea să-mi smulg sufletul din piept și să-l  înec într-un pahar cu apă.

Eram condamnată la tăcere și trăiam izolată. Cel mai greu îmi era la sfârșitul săptămânii când orașul amuțea, când străzile erau pustii. Aveam un obraz pătat. Cineva îmi agățase acea pată, așa cum agăți un tablou urât pe un perete proaspăt vopsit.

De câte ori mă uitam în oglindă îmi aduceam aminte de un episod din copilărie.

Bunicii mei aveau oi, primăvara le dădeau la stână și ca să le recunoască toamna, înainte de a le scoate din șură, le însemnau. Nu era ușor să le faci un semn, se zbăteau mult și unele chiar reușeau să scape de câteva ori, ca apoi să sfârșească și ele însemnate.

Oare ce gust are fericirea? Am renunțat la ea cu mult înainte de-a o gusta.

Ce bine ar fi dacă ar vini vecinii mei acasă. Duminica, după ce petrec la iarbă verde, se întorc spre seară, aghezmuiți, și încep să se certe. La fel în fiecare duminică, aceleași înjurături, aceleași reproșuri.

Trăim sub acelaș acoperiș, ne desparte doar o ușă cât un munte de tăcere. Îi aud pașii grei pe hol. La început tresăream, mă ghemuiam într-un colț și mă prefăceam că dorm, acum îmi este indiferent dacă intră, dacă mă vede, dacă pleacă, dacă vine.

Din senin se iscă un vânt care mătură trotuarul. Soarele se desprinde de pe asfalt și urcă în grabă pe cer. Voalurile albastre se deșiră și nori gri le iau locul.

Plouă. Un tunet îmi sparge tâmplele. Secundele se găbesc, tic tac, tic tac.

Pașii lui morocănoși se aud traversând holul. Îmi spun grăbit: Într-o zi am să fug.

 

Read Full Post »

13244664_629944327163645_1700205566999557414_n

 

Se așezase cu spatele la mine și privea, prin fereastra cea mică, cerul. Îi simțeam frământarea, bătea cu degetele de la picioare în ciment. Asta îmi aducea aminte de mine când eram neputincioasă și tot cu degetul mare de la piciorul stâng, singurul pe care-l puteam mișca, desenam păsări pe parchet, apoi, pentru că știam că niciodată nu vor învăța să zboare, le ștergeam. Îmi doream să-mi spună ce o adusese aici. Cu singuranță și ea își dorea să-i spun ce mă adusese pe mine aici.

Privite din exterior păream nebune, dar noi știam că suntem doar înfrânte, probabil, pentru o vreme, sau cine știe, pentru totdeauna.

Asistenta intră în salonul îngust, ne zâmbi ironic și ne lăsă câte-o pastilă pe noptieră.

Ea o luă repede și-o înghiți, eu am aruncat-o pe fereastra, spre cer.

Mă temeam că mă va pârî.

-De ce nu le înghiți?

-Pentru că eu nu vreau să ucid nimic din ce știu, chiar dacă mă doare.

-Și cât o să mai stai aici?

-Nu mult, până se mai înmoaie gerul. Vreo două zile.

-Tu hotărăști?

-Nu eu, medicul. Dar par înzdrăvenită. Nu plîng, nu mă vait.

-Adică joci teatru?

-Nu.

-Bine.

Începu să scarpine iar parchetul cu degetele de la picioare.

Avea un păr des, roșcat, pe care-l adunase într-un ghem în vârful capului. Obrajii îi erau gătiți cu pistrui mărunți. Părea o copilă.

-Ai un semn pe obraz, te-a lovit cineva?

Și-atunci, cu degentul mare de la piciorul stâng, singurul pe care-l puteam mișca, am început să desenez păsări pe cimentul gri, rece, morocănos. Mai târziu aveam să le șterg, știam că n-au să învețe niciodată să zboare.

Read Full Post »

13244664_629944327163645_1700205566999557414_n

 

Îmi doream să mă întorc în locul din care fusesem alungată, nu mi-era dor, mai degrabă visam să îngenunchez privirile bărbaților care cu o mână mângâiau creștetul copilului meu, iar cu cealaltă mână își imaginau că-mi descheie nasturii bluzei, să-mi vadă sânii, sau că-mi ridică fusta să-mi muște pulpele. Nu-i uram, doar că fiecare privire făcuse o rană. Anii le-au cicatrizat, dar semnele mă dureau și ce era și mai grav, aveam un obraz pătat.

Învățasem să merg pe lângă ziduri, ca o umbră schiloadă, cu umerii adunați, cu buzele strânse, cu mâinile înfipte în buzunarele mari și mereu goale.

Învățasem să tai gerul fâșii, să-mi fac loc, învățasem să netezesc cu tălpile fiecare dâmb, să nu mi se împiedice niciodată pruncul. Învățasem să suport, fiecare zi mă călea, deveneam un soldat, mi-era pielea ca oțelul, puteai să mă lovești, să mă scuipi, să mă trântești, îmi continuam cu și mai mare înverșunare drumul.

Mă durea adesea singurătatea, nevorba, neiubirea, dar știam că într-o zi am să mă învăț și cu ele.

Uitasem de femeia aia tânără pe care o zăream, pe vremuri, dimineața în oglindă, cea veselă, cu zâmbet larg ce i se agăța de tâmple, cea repezită ca o ploaie de vară.

Femeia asta pe care o vedeam acum, părea un copac izgonit de pădure, nu mai înmugurea, nici o pasăre nu-și mai făcea cuib printre crengile ei. Nici măcar fulgerul n-o atingea, poate de milă, poate de silă.

Femeia asta avea obrazul stâng însemnat. O pată.

Nu i-o făcuse vreo iubire interzisă. Dar ce mai conta acum?

Îmi doream să mă întorc în acel loc.

În fiecare seară, când mă așezam în pat, îmi ascundeam obrazul pătat în moliciunea pernei și cu gândul îmi croiam drum spre acel loc

și-mi petreceam nopțile străbătând poteci imaginare.

Știam că într-o zi voi răzbi.

Nu știam încă și cum o voi face.

Dar de ce îi e dat omului visul? Să ajungă acolo unde nu poate decât cu gândul.

 

 

Read Full Post »

liniște în cer

 

a48907a0e48fc4f3ebb052b642430d2c

Femeia nebună își turnă cafeaua în cană, cafeaua începu a se roti, ca-ntr-un vals, ușor, ușor, lovindu-se de marginile ciobite ale cănii. Urcă în mașină, propti cana între scaune, și goni până la capătul celălalt al orașului, în câmp.

Aici o întâmpinară câteva ciori și clopotul bisericii.

Păși grăbită printre morminte, ducând între palme cana, se așeză pe marginea mormântului și sorbi din lichidul negru și amar.

O lacrimă mare i se desprinse de gene și căzu pe un fir de iarbă. Ca un bob de rouă.

-Oamenii nu prețuiesc ce au. Oamenii vor mai mult. Nu știu cum e să pierzi tot. Au un izvor, își doresc un râu sau mai mult, un ocean, au un copac, apoi vor o pădure. 

Un fluture alb îi dădea târcoale.

-Vrei cafea? Vezi să nu te apropii de lumânare, ai să-ți arzi aripile.

Lumânarea plângea cu lacrimi fierbiți de ceară.

Plângea și ea, un plâns nebun, ca o furtună, îi scălda obrajii.

Cafeaua nu se mai rotea, încremenise.

Un alt fluture se ivi din senin. Se așeză pe marginea cănii ciobite. Ea-l goni.

-Vrei să te îneci? N-am să te pot salva. Nu știu să înot.

Privi înspre cer. Cerul mut, cerul surd, cerul orb. Un nor alb își deșira marginile.

Își așeză palma stângă pe umărul drept, palma dreaptă pe umărul stâng și își înfipse bărbia în piept.

Clopotul bisericii se porni a striga cu putere.

Strigă și ea, mai tare ca el, ca o pasăre rănită.

-Și eu? Eu ce fac azi? 

Și fluturele alb se roti de câteva ori în jurul lumânării, și lumânarea se stârni, și se porni a plânge cu lacrimi fierbinți de ceară.

 

Read Full Post »

Older Posts »