Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Aprilie 2016

păcatul

10735825_600408026751386_1441010304_n

 

Aveam să-l iubesc toată viața. Ca o ploaie de toamnă, perseverentă, matură, plângând zile în șir. Penultima oară ne-am întâlnit într-o vineri, înainte de Paști. El trecea prin orașul meu, în drum spre noua iubită. Ne-am dus să bem o cafea. N-am băut-o, ne-am sărutat cu patimă și am plâns ca doi fraieri. Eu îl părăsisem. În mintea mea se instalase un anotimp cu dimineți cețoase și mi-era greu să aleg un drum. Toate mi se păreau nesigure, poate și pentru nu erau insoțite de indicatoare și nu știam unde duc.

Când s-a urcat în mașină, ceața din mintea mea s-a risipit și am văzut drumul pe care l-am fi parcurs împreună. Era lin, era însoțit de soare. Aș fi mers spre lumină.

Dar eu am ales durerea, întunericul, spaima, singurătatea.

I-am șters numărul de telefon.

Dar nu am aruncat inelul de logodnă.

Bărbații din viața mea m-au cerut în căsătorie în aprilie, mereu aprilie. Poate și pentru că aflaseră că-mi plac lalelele.

În fiecare vineri, înainte de Paști, ca o păcătoasă ce sunt, scot inelul și mi-l așez pe deget. Și-n ziua tăcerii, a rugăciunii, eu mă închid în odaia cu amintiri și răscolesc printre lucruri.

După trei zile m-a căutat. Nu ne luasem rămas bun cum se cuvine. Lipsea ceva, lipsea acea lacrimă mare care se-nfige în inimă, ca o suliță, făcând o rană care sângerează o viață.

Acum eram doi păcătoși. Si-n vreme ce lumea se așeza cuminte la masă, își unea mâinile în binecuvântare, noi hălăduiam prin lume ca doi vagabonzi, cu ochii încercănați și buzele roșii, cu trupurile vlăguite de atâta strânsoare, de atâta ardoare.

Că ce-i mai dulce ca păcatul?

După alte trei zile m-am întorsc acasă, ca o pasăre rătăcită de stol, care n-avea să ajungă niciodată în țările calde, care trebuia să se învețe să trăiască în iarnă, printre troiene. Și uneori gerul să-i înforească ferestrele.

Read Full Post »

de-ale copilăriei

10446570_702438149864882_8849189233122563431_n

Sursă imagine: Dan Moldovan – Turist Clujan

Mi-s foarte proaspete amintirile din vremea copilăriei petrecute la Mărăşeşti, sătucul cel mititel, traversat de un pârâu blând, ca un copilandru duios. Îi chicoteau apele şi când soarele se oprea de-asupra lui, sclipea de parcă era dat cu bronz.

Era în Joia Mare, bunica strânsese maşina de cusut, de-acu până după Paşti n-avea să mai lucreze.

Pentru că tot plouase, făcuse foc în chiler şi pregătea cele de trebuinţă pentru vopsitul ouălelor. Dezbrăcase ceapa de hainele înfoiate, pusese apă la fiert într-un ceaun, iar pe masă într-un lighean adusese ouăle, să stea la căldură.

Într-o covată cernuse făină, cam pentru vreo cincisprezece cozonaci.

Să fi avut vreo patru anişori. Parcă mă văd. Bălăioară, îmbrăcată cu nişte pantaloni de molton, o bundiţă dintr-o stofă în carouri, iar în picioare aveam nişte mocasini aduşi de bunicu de la Puieşti. Pentru că nu şedeam la pieptănat, şi pentru că mă vânturam când afară, când în casă, părul mi-era acoperit de o bertuţă înflorată şi cam mare, ce-mi aluneca pe frunte.

Mă aşezase bunica în vârful patului, ca pe un moţ, între perne, şi-mi dăduse vreo două cârpe să îmbrac păpuşa de Paşti.

Da cine a mai văzut nagâţ să şadă cuminte?

-Bunicî, vreu sî vopsăsc ouă!

-Altî poznî, las, şăzi acolo, o sî ti las sî amesteci nuca pentru cozonac.

Nici bunica nu credea ce spunea! Eu nici atât!

Ştiam că n-are să mă lase, ştiam şi că nu am voie în curte, să chisolesc glodul. Aşa că, din când în când, mă uitam pe geamul cel mititel al chilerului la Ţuţu, câinele nostru, legat sub agud. Îl invidiam că poate să se plimbe, chiar şi în lanţ, de la beci până la şură.

Bunica punea frunze proaspete de pătrunjel pe ouă, apoi le strecura în nişte ciorapi din ăia de nailon, care se purtau cu jartele, şi le dădea drumul în apa care bolborosea în ceaun.

După câteva minute scotea ouăle, le ungea cu o pană muiată în grăsime de gâscă topită, şi le aşeza în fructiera cea mare.

Eu priveam. Un ochi plângea, iar celălalt ochi zâmbea. Ştiam că are să se ducă bunica pe-afară şi că am să rămân singură cu ele.

Şi Dumnezeul copiilor m-a lăsat singură în chilerul cu tavanul scund.

Şi m-am dat jos din patul cu multe perne brodate, aşezate stivă, toate albe şi scrobite.

Am luat un ou mare, de gâscă, am chicotit păcătos, ca un înger mititel fugit din Rai printr-o crăpătură a gardului, şi-am zis: Iaca aista-i din şel vânjos! şi-am început a da cioc cu ouăle mititele de găină.

Şi cum de-atâta treabă ostenisem, am curăţat câteva, şi pe rând le dădeam prin sare, apoi le băgam în gura cea lacomă şi le mestecam repede să nu mă prindă bunica. Mămăligă nu luam, era cam rece, în schimb am băut oleacă de vin, să alunece. Şi m-o luat un sughiţ din cela de tremuram ca o creangă de salcie.

Ei, da cum nu m-am potoloit, mai târziu am mâncat  nişte cocă din cea bună şi aromată de cozonac şi galbenă ca puiul cel mititel abia ieşit din ou. Spre seară a început a-mi fi rău şi a mă durea burta. Şi-atunci, bunica, o luat nişte frunze mari de boz, le-a stropit cu oţet, mi le-a aşezat pe burtă, m-a-nvelit cu un tifon şi m-a urcat iar ca pe un moţ în vârful patului, între pernele soldaţi.

Şi Dumnezeul copiilor mi-a spus o poveste şi-am adormit, iar dimineaţă m-a întâmpinat un soare mare şi vesel şi-am început a chisoli glodul din curte şi-a mâna un cal pe care doar eu îl vedeam. Îl chema Negruţ!

 

 

Read Full Post »

păsări-doruri

10155349_10152186486892911_9128577304109848628_n

 

Gândurile mele țes punți către tine,
lacrimile le dărâmă,
trăiesc într-un anotimp al durerii,
al însingurării, al tăcerii.
Mi-e cerul gurii vitregit de stele-cuvinte
și ochii tot mai stinși.
În podul palmei linia vieții se tot lungește
și curg zilele ca un râu îmbătrânit
cu maluri pustii,
iar nopților li s-a uzat catifeaua.

Read Full Post »

mailske

Ierusalim m-a primit încruntat, un vânt rece mi se strecura pe sub haine şi cu unghiile îmi cresta pielea. Plecasem cam golaşă, mă păcălise soarele din Akko şi cerul ăla albastru. De unde să ştiu eu că nu mă vor însoţi.

Lume peste tot, puhoi. Fredonam în gând cântecul lui Edith Piaf, La Foule.

Curios, nu-mi mai era deloc teamă. Mă lăsam împinsă spre lume. Mă obişnuisem şi cu ultra-ortodocşi. În fond eram un musafir.

Autobuzul m-a plimbat prin câteva cartiere. Stăteam cuminte în scaun şi priveam pe fereastră.

Din când în când căutam în geantă bileţelele pentru Zidul Plângerii. Unele îmi fuseseră date de prieteni, altele erau scrise de mine, pentru alţi prieteni. Doar pentru sufletul meu nu aveam nici unul. Ce-mi trebuia. Ai mei, toţi cei dragi, erau în cer. Păsări mari albe.

-Doamne eşti? Ce mai face fata mea? E la fel de veselă? De frumoasă? De talentată? Ţi-a desenat zidurile împărăţiei? Când era mică, o lăsam să picteze peretele din spatele colţarului. Dacă ai şti tu câte fetiţe alergau pe aleea aia. O alee îngustă, pictată de Daria, străjuită de flori şi copaci. În capătul ei era o căsuţă cu ferestre mari, larg deschise, iar în uşă aştepta mereu o mamă.

„Uite, aia eşti tu, mamă!”

Ce a trecut timpul. Mă apropii de 50 de ani. Îi cam simt. Mă dor genunchii, mă dor şoldurile, mi s-a subţiat piele de sub ochi, mi-au tocit-o lacrimile. Bolovani!

Cred că ne apropiem. Văd Zidurile Cetăţii lui David. Impresionantă privelişte. Ce păcat că e atât de frig. Sau poate aşa trebuie să fie.

Coborâm. Mă agăţ de braţul Brânduşei şi mă strâng lângă ea. De frig, de emoţie, de prea plin sufletesc.

Brusc nu mă mai simt studenta plecată prin lume de capul ei, redevin mamă, femeia-văduvă, femeia-lacrimă.

Chiar, aşa îmi spunea unul din medicii Dariei. Mă, tu eşti femeia-lacrimă!

Vântul îmi ciupeşte obrajii, îmi ciufuleşte părul, îmi smulge eşarfa. Nu mă pot deloc împrieteni cu el. Câteva picături de ploaie îmi sărută fruntea.

Am picioarele goale în balerini. Mi-e frig. Cumplit de frig. Sunt vreo 4 grade, cred.

Ne apropiem de Zidul Plângerii. Câteva sute de femei stau lipite de piatra rece. Toate se roagă, fiecare în limba ei, fiecare cu durerea ei. Lângă mine, nişte franţuzoaice scriu bilete. Le cer un pix, aş mai scrie ceva.

Mă aşez la masă şi o lacrimă mare se desprinde de-o geană şi cade pe hârtie. Gata, am spus ce aveam de spus.

Mă îndrept spre Zid.

Stomacul se zbate, inima se agaţă într-o coastă, mâinile se unesc în rugăciune. Vântul mi se urcă în spate şi vorbele lui reci mă îngână.

Cerul varsă câteva lacrimi.

Un plâns ca o cascadă îmi inundă faţa. Nu mă pot stăpâni, nici nu mai am cum. Îmi spun tot of-ul. Vântul se domoleşte.

Doamne, ce mai face fata mea?

Şi brusc cerul se înseninează, deasupra Zidului apare un nor ca o aripă de înger.

Dumnezeu mi-a răspuns.

Şi-mi amintesc:

Cred intru Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul,
Facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor.
Si intru Unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul-Nascut, Carele din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii.
Lumina din Lumina…

 

Read Full Post »

DSC_0122

 

Duminică dimineață am pornit cu Brândușa spre Tel Aviv. De acolo urma să luăm autobuzul spre Ierusalim.

Peter ne-a dus la gară,  urma să ne întâlnim spre seară în Ierusalim.

În tren spre Tel Aviv n-am prea vorbit. Eu priveam soldații, fete și băieți, care urcau, Brândușa vorbea la telefon cu Tea, fiica ei cea mare. Se terminase Sabatul și oamenii se întorceau la lucru.

N-am tresărit nici o secundă văzând tinerii soldați înarmați. Mă uimea seriozitatea lor. Cărau în spinare ranițe mari, burdușite. Îmi imaginam că părinții le-au pus de-acasă de toate, așa cum făceau pe vremuri și părinții noștri. Erau tăcuți și nici un zâmbet nu le întrezăream pe chip. Majoritatea ascultau muzică la căști. Fetele, frumoase, toate având părul lung, împletit într-o coadă, sau lăsat liber pe umeri. Și trebuie să recunosc, hainele militare le ședeau tare bine. Pantalonii le scoteau în evidență șoldurile arcuite, iar centurile din mijloc le făceau talii de viepsi.

La un moment dat, o tânără înaltă și suplă, cu un trup perfect, s-a ridicat, și-a așezat ranița în spinare, s-a uitat spre băiatul de lângă ea, a zâmbit ușor și i-a spus: Nesia tova!

Mi s-a ghemuit inima de drag.

După vreo două cesuri am ajuns în sfârșit la Tel Aviv. Aici, totul e bine organizat, ca de altfel în tot Israelul. Din gară am ieșit repede, trecând de acele controale care-mi erau deja familiare.

N-am zăbovit prea mult în capitală. Îmi doream enorm să ajung în Ierusalim. Am oprit doar la o terasă unde am servit micul dejun. Acele ochiuri fierte și așezate pe pâine prăjită, peste care se toarnă un sos cald de brânză, au devenit preferatele mele. Nu cred că există ceva mai bun.

Tel Aviv-ul nu este prea departe de Ierusalim, nu cred că am făcut mai mult de 45 de minute cu autobuzul.

Era pentru prima oară când călătoream atât de aproape de un ultra-ortodox. Îl priveam curioasă, și din când în când o înghionteam pe Brândușa:

-Mai spunem despre ei!

Nu știu dacă fac bine citând-o: Noi îi plătim să se roage, adică muncim noi și pentru ei! 

Apoi a râs amar.

Bărbatul cu pălărie mare neagră a citit tot drumul. Probabil se ruga. Avea fața albă ca de ceară și hainele negre și prăfuite îl făceau să pară desprins dintr-o fotografie atinsă de timp.

În Ierusalim aveam să văd mii ca el.

Suntem ca două studente, mi-a spus Brândușa și m-a strâns cu putere în brațe, ce mă bucur că ești aici!

Tot drumul am încercat să mă conectez la Dumnezeu.

 

Sunt nebună să cred că Dumnezeu va veni la Zidul Plângerii, ne va privi pe toate și va spune:

-Tu, femeie, da, tu, vino să-ți șterg lacrimile!

De ce ar face-o, l-am hulit de atâtea ori. Am vrut să-l dau și în judecată, să-i cer viața mea înapoi.

– Doamne, ești? Ar trebui să mă tem? 

 

Când am coborât în Ierusalim am dat de-o mare de oameni. M-am agățat de brațul prietenei mele, de teamă să nu mă pierd. Ultra ordotocșii erau peste tot, cârduri negre.

-Hai să ne așezăm să ne facem un plan. Să vedem ce autobuz luăm să ne ducă direct la Zidul Plângerii. O sun pe Vanessa, să fiu sigură. Vezi ce înseamnă să ai mașină?  Eu am vrut să călătorim așa, să guști din plin excursia asta. Să fim iar studente, de capul nostru.

 

Mi-era frig, cumplit de frig. Lăsasem Akko în urmă, soarele nu mă urmase, sau poate așa trebuie să fie când vii să-i vorbești lui Dumnezeu, să te izbești de ploaie, de vânt, să-ți fie drumul greu, și tu să lupți, să nu renunți, ca-n viață.

DSC_0098

Read Full Post »

aşteptare

68383_730017307016520_1050878978_n

 

L-am așteptat în pragul vieții
ca o vară, înconjurată de flori.
Au trecut pe lângă mine anotimpuri
în goană.
O toamnă grăbită mi-a ofilit florile,
ploile ei mi-au sfâșiat hainele,
o iarnă viscolită mi s-a așezat la tâmple
și când primăvara a gonit-o,
părul îmi încărunțise,
iar sub ochi purtam cărări
pe care se plimbaseră lacrimile.

Read Full Post »

umbre

 

11186306_1622745881270414_18741259_n

Umbre gheboase se plimbă prin cameră
sprijinindu-se de pereți.
Din când în când,
câte una se strecoară pe sub ușă.
Evadează.
Celelalte își continuă plimbarea
până obosesc.
Apoi se îngrămădesc într-un colț.
Le mai văd doar mâinile lungindu-se
pe podea.
Dacă m-aș putea strecura pe sub ușă,
aș evada.

Read Full Post »

Older Posts »