Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for August 2015

jurnal de singurătate

11909703_1665070370371298_653234118_n

 

I-am întins cerului mâna mea,

părea o aripă frântă,

desprinsă de umărul unei păsări.

Cerul mi-a așezat în palmă o stea șchioapă

pe care luna n-o voia în preajma ei.

Am luat steaua, am învelit-o cu straiele mele,

am dus-o acasă  și am așezat-o în mijlocul tavanului.

 

Mi-am făcut cerul meu înstelat.

Nopțile nu mi-au mai fost albe.

Read Full Post »

Coperta

N-am prea intrat pe blog, n-am avut sufletul acasă.

O vreme am rătăcit, mă duceam până la poarta cerului, ascultam, pândeam, mă-ntorceam acasă.

Aș fi vrut un semn, o șopată, ceva care să-mi spună că ai mei, Daria, Locotenentul, bunicii, Maria și Filip Tănase, au citit cartea mea.

În seara asta stăteam ghemuită în colțul întunecat al camerei mele și priveam ecranul laptopului, fără să citesc.

Când, s-a produs o minune.

Doamna Gabriela Daraban, directorul Editurii Pastel, mi-a trimis cronica domnului Ion Popescu-Topolog, despre cartea mea.

Pe domnul profesor l-am cunoscut în 2008, când, în calitate de fost director al Colegiului Andrei Șaguna din Brașov, de scriitor, mi-a premiat fiica pentru activitatea literară din timpul liceului. Nu credeam că pașii ni se vor mai intersecta vreodată!

După lansarea cărții mele m-a vizitat, dar nu asta m-a emoționat cel mai tare, ci faptul că împreună cu sora mea, au fost la Daria, să-i aducă un omagiu.

Acum mă simt ca un câine jigărit care are voie în casă.

Las aici cuvintele dânsului! Pentru că aici este căsuța mea cu zorele, cu păsări doruri, cu lacrimi cântece, bucăți din povestea noastră de dragoste. O fiică, un tată și o mamă!

Gabriela Hornoiu: Dincolo de cortină (Jurnal de singurătate),
Libris Editorial, Braşov, 2015

 

 

Iată o carte despre care, cinstit ar fi să nu ne pronunţăm sub nici o formă: nici scrisă, nici vorbită. Ci doar să spunem: Am citit-o! Citiţi-o şi voi, mii şi mii de oameni! De toate vârstele! Atât: Citiţi-o! Nu numai pentru mărturisirea unei mame care şi-a pierdut fiica – aceasta la 21 de ani, luptându-se cu boala nemiloasă, dar învăţând şi absolvind strălucit Colegiul Şaguna şi Facultatea de Psihologie a Universităţii Transilvania – mai-nainte soţul – şi el de aceeaşi boală necruţătoare, acesta la vârsta de 23 de ani, tânăr ofiţer – şi-n timpul şocului trăit, şi copilul – al doilea, băiat, ce-l purta în pântec – deci nu neapărat pentru a vedea cu ochii permanent în lacrimi – o nedreptate cerească – nu e în dreptul pământenilor muritori s-o judece – căci e o mare şi dureroasă nedreptate – ci, fiind o carte, pentru a vedea cum e scrisă. Ce face s-o parcurgi – cum spuneam – cu ochii permanent în lacrimi – sau, cum se zice: cu sufletul la gură? Evident, scriitura. Excelent dusă. Parcă i-ar dicta-o cineva. Fiica, Daria? Poate. Şi Daria a lăsat un Jurnal, atâta cât a putut scrie, neterminat, şi ea stăpânind perfect scrisul literar – deci, parcă Cineva, de Undeva, i-a împins întruna mâna să aşeze cuvintele, propoziţiile şi frazele, dialogul, descrierea, naraţiunea, încât, în final, să constaţi, că „Dincolo de cortină” e o carte scrisă cu talent literar incontestabil. Desigur că durerea i-a dat intensitatea, forţa elaborării, dar aici e construită – respectiv derulată – o poveste. Tragică, desigur, dar o poveste, cu subiectul ei aşezat în treptele sau etapele lui, cu personajele care dau substanţă vieţii şi morţii, cu spaţiul, timpul în derularea şi rotirea lor, cu fixarea în specificul local: fie localitatea Mărăşeşti, unde autoarea-copilă îşi trăieşte raiul copilăriei la bunici, fie Poroniţa, unde ajunge să fie învăţătoare, fie localitatea Rogova, cu tânărul soţ şi socrii, fie – şi mai ales – la Institutul Oncologic de copii din Bucureşti, unde-şi duce fetiţa de 13 ani şi-o operează profesorul Pesamosca – bine, dar cancerul – Domnul Cancer – cum îi spune Daria mereu – după un timp, revine, şi lupta continuă până la 21 de ani, când totul este epuizat, şi trupul acestei frumoase cedează – fie acasă  mai ales acasă, doar mama rămâne să-şi ducă în continuare zilele date până acolo unde o aşteaptă soţul şi fiica. Greu, foarte greu „până acolo”. Dar nu poate să se autosuprime. A încercat, însă mereu a oprit-o Ceva sau Cineva din drum. Şi-atunci, iată, şi-a mai împlinit o datorie: A scris cartea. Mărturia care dă o nemurire celor ce au murit mult prea devreme. Foarte important lucru. Un Recviem? Bineînţeles, o aşezare în viul cuvântului scris. Pentru cine şi pentru ce? Nu, nu s-a urmărit o asemenea ţintă – asta se vede din tot textul – ci, pur şi simplu, o mamă şi-a scris plânsul ei, a simţit imperios să şi-l scrie, să şi-l audă pe traseul parcurs, să şi-l vadă, şi când a fost de bucurie, şi când a fost de durere, care, de fapt, n-a mai părăsit-o. E în ţesătura textului tot ce ţine de exprimarea literară cea mai pretenţioasă: de la amănuntul semnificativ – de-o mare fineţe şi originalitate – la proiecţia spaţială şi temporală, cosmică şi telurică, la ecourile acesteia în sufletul zbuciumat şi trupul chinuit, mereu mobilizate în luptă. Ba sunt observaţii de mare acuitate, şi sociale, şi istorice, precum cele privitoare la satul oltenesc în perioada prea bine cunoscută, prin ruperile ce le-a adus în viaţa oamenilor, ca şi la consecinţele acelui al Doilea Război Mondial. Antochi se întoarce alienat de pe front şi misiunea lui în satul natal e a nebunului dostoievskian sau a lui Manlache Pleşa din „Veleriu şi Veler, Doamne”, cunoscutul roman al lui Victor Ioan Popa, dacă nu chiar şi Ion din „Năpasta” lui Caragiale. Excelent creionat. Ca-n marile opere ale literaturii naţionale şi universale. Iar vorbirea moldovenilor – în rostire fonetică a graiului lor – aşa cum o reproduce foarte exact autoarea – schimbă registrele stilistice într-o mare varietate, cum tot atât de bogată şi fină este şi vorbirea dintre fiică şi mamă, acolo în intimitatea suferinţei lor, dezvăluind psihologia cea mai profundă a fiinţei umane, aflată în starea-limită.

Dincolo de fondul de viaţă, în tot dramatismul lui, e atâta calitate literară – pe toate registrele stilistice – în această carte, încât – încă o dată o spun – cuvintele i-au fost aşezate doamnei autoare Gabriela Hornoiu de o mână divină. Absolut pe toate structurile scrisului, acoperind – în cea mai pretenţioasă unitate a esteticului – dedicaţia: „Fiicei mere, Daria, Soţului meu, Locotenentul, Bunicilor mei, Maria şi Filip Tănase.”

 

Braşov, 29.VII.2015                                                     Ion Popescu-Topolog

 

 

Read Full Post »

11124406_1615433425334993_758389031_n

 

Bătrânul Timp îşi scutură pletele albite peste trupul meu bolnav.

Mă ghemuiesc pe marginea patului ca un prunc nenăscut, cu picioarele îndoite, capul ascuns între umeri, cu ochii închişi şi palmele împreunate, cerând îndurare.

Nu de moarte mă tem, ci de drumul întunecat ce duce în Rai.  N-aş vrea să mă rătăcesc şi să bat la altă poartă.

Te-am aşteptat toată viaţa. Ca un soldat rătăcit, cu hainele roase şi petecite, cu încălţările scofâlcite, dar cu inima întreagă şi roşie, nedecolorată de arişiţă.

Între timp, oraşele s-au lăţit, au ocupat câmpiile, şi-au populat străzile cu maşini. Cărările noastre au fost înghiţite de pământ. Au mai scăpat doar câţiva castani, uneori oftează de dorul nostru. Îşi amintesc de noi pereche. Nu plâng, n-aş vrea să şterg imaginea trupurilor noastre urmărite de felinarul ghebos şi aproape orb.

Am îmbătrânit, pielea a căpătat culoarea frunzelor ofilite, umerii s-au resemnat.

Drumul din palmă s-a adunat ghem! Ajunge!

Bătrânul Timp oftează.

 

 

Read Full Post »

11791823_1655068598038142_1624694792_n

 

Trenul înainta cu viteză. Roțile mușcau lacome din șine.

Îmi țineam obrazul lipit de fereastră și priveam picăturile care se prelingeau triste, de parcă își luau rămas bun.  Îmi era frig. Pornisem la drum îmbrăcată ca o vară grăbită, cu o fustă înflorată, iar în picioare purtam niște săndăluțe cu o talpă prea subțire pentru așa o vreme. Florile de pe fustă, ude leoarcă, stăteau posomorâte și un pic șifonate. Degeaba încercam eu să le îndrept, netezind materialul cu palmele.

Fugisem de lume.

Mă îndreptasem spre gară și cumpărasem la repezeală  bilet, după ce studiasem câteva minute tabela cu mersul trenurilor. Primul tren spre munte.

O bucată de drum, trenul se luase la întrecere cu Dunărea, apoi, la o cotitură, tâșni ca o săgeată spre munte, în timp ce ea, Dunărea, încetini.

Nici măcar n-am întors capul să o privesc, știam că am să mă întorc tot la ea, că am să mă așez în genunchi să o rog să mă ierte. Chiar dacă uneori o uram.

Când i-am anunțat pe ai mei că voi lipsi câteva zile, toată lumea mă privise ca și cum știa că urma să am o aventură. Că la capătul unu-i drum mă va aștepta un bărbat cu brațele deschise.

Așa era!

Îmi luam o pauză. O pauză de la tristețe. Știam că am să mă întorc și mai tristă, dar nu conta.

Trecusem de Ploiești și ploaia era tot mai furioasă. Bătea cu disperare în geam.  Aș fi fumat o țigară, dar eram prea caraghioasă să ies așa pe culoar. Fusta se uscase, dar florile dădeau semne de ofilire, așa erau de șifonate. La un moment dat mi-am scos verigheta de pe deget și mi-am strecurat-o în portofel. Credeam că așa îmi va fi inima mult mai ușoară, dar mă înșelam. Mă apropiam de Sinaia și-mi pierdeam curajul. Știam că trebuie să ajung la hotel Furnica. El avea să vină cu alt tren, mai târziu, pornise din alt capăt de țară. Oare și el își scosese verigheta de pe deget?

Ce nebună să-i accept invitația. Nu ne văzusem de cinci ani. În timp ce el avansase, devenise tot mai puternic, eu rămăsesem de căruță. A nimănui printre străini. Oare mă invitase de milă?

Mă priveam în geam. Nu mai eram aceeași. Obrajii supți, ochii prea mari, mușcaseră râurile de lacrimi din maluri, picioarele prea subțiri, sânii ascunși sub piele. Ce dracu voiam? Unde era femeia aia cu zâmbetul larg? Unde se ducea sluta asta cu fusta ei de școlăriță și sandalele astea de copil?

Am coborât în gară la Sinaia. Ploaia mă aștepta, nu singură, însoțită de un vânt tăios care mi s-a strecurat pe sub haine, învinețindu-mi pielea.

Nici un taxi.

M-am întors în gară și m-am așezat pe o bancă. La un moment dat mi-am deschis geamantanul, mi-am scos un sacou, o pereche de blugi, și acolo, în văzul lumii, am îmbrăcat pantalonii, am dat jos fusta, am mototolit-o și am înghesuit-o într-un buzunar.  Mi-am scos verigheta și am așezat-o pe deget, m-am îndreptat spre casa de bilet, șoptindu-mi: Am să prind Dunărea din urmă, am să mă arunc în mare, să-mi curăț trupul de doruri!

 

Read Full Post »

 

11880193_1658784630999872_293554421_n

Cafeaua dansează, cercuri mari ce lovesc marginile cănii.

Îmi însoțesc dimineața cu o melodie aproape uitată.

Abandonez cafeaua, o las să obosească.

Îmi aprind o țigară. Fumul se ridică leneș spre tavan.

Afară miroase a toamnă. N-am apucat să-i smulg verii nici un surâs.

Azi nu zăresc nici o pasăre. Cerul poartă nori gri, soarele nu-i poate deșira.

Cântecul meu se apropie de sfârșit. Cafeaua s-a așezat în cană. Marginile cănii poartă urmele dansului ei.

Dacă și viața mea ar avea un buton de repetare, aș trăi-o iar, cu aceleași lacrimi.

Sorb cafeaua încet, îmi amăgesc sufletul.

Ascult încă o dată cântecul. Tălpile se alintă. Ar dansa. Lor n-am ce le face.

 

Îmi trece prin fața ochilor o imagine. Sunt în biserică, un bărbat înalt mă poartă în brațe. Nu sunt la nuntă, eu nu m-am căsătorit în biserică. Sunt la înmormântare. Dar a cui? A Lui? A EI?

Îmi șterg fruntea cu dosul palmei și închid ochii.

Melodia mă însoțește.

 

Read Full Post »

11853878_1659733774238291_2138585196_n

 

Ploaia mi se strecoară pe sub piele și-mi invadază venele. Sângele diluat curge cu o repeziciune pe care o uitasem. Ca în tinerețe.

Din colțul întunecat al vieții mele, locul unde m-am retras, văd jumătate de cer.

Astăzi păsările au aripi argintii. Zborurile lor sunt scurte. Picăturile se izbesc de aripi, apoi se rostogolesc pe pământ. Și ele sunt argintii!

Plouă!

Merg în vârful sufletului. Un vârf tocit de prea multe cărări parcurse fără rost, de prea multe iubiri ce-au mușcat din el.

Un copac alungat de pădure, s-a cuibărit peste drum de mine, în curtea unei case părăginite.

O bufniță stă ascunsă printre crengile lui. Nu iese decât seara și privește spre deal cu ochii ei de foc. Are aripile lipite de trup și umerii ușor ridicați, a mirare.

Umbra mea s-a întins pe parchet. A ostenit.

Mă așez ușor în brațele ei.

Copacul își întinde brațele peste noi.

 

 

Read Full Post »

326eeb0313ed216b0ad41fae35b9a170

 

Îmi spunea mereu: Să povestești, și dacă n-ai cui, scrie-le, eliberează-te. N-o să-ți fie viața mai ușoară sau mai frumoasă, dar ai să poți păși fără să icnești.

Trecuse un an, ne pregăteam să-l pomenim pe Locotenent. Mirosul de sarmale îmi chinuia stomacul, care se aduna ghem și se rostogolea până spre gură. Toată lumea trebăluia. Mama soacră, muica, vreo două mătuși, doar tata socru își făcea de lucru prin casă, jucându-se cu Daria.

Născoceam tot feluri de planuri de evadare. Dar toate eșuau la poartă. Era acolo un tablou cu locotenentul, obicei oltenesc, și de câte ori îmi șopteam că am să plec și n-am să mă mai întorc, mă împiedicam de privirea lui senină.

În dimineața evenimentului, bunica lui, muica, așa cum îi spuneam noi, a intrat tiptil în camera mea, odată cu soarele, și mi-a șoptit:

Hai, mumă, să vezi ce casă îi făcurăm!

M-am dat jos din pat. Aveam ochii tiviți cu lacrimi. Am ieșit în curte și-am privit. Lângă poartă, se ridicase o căsuță învelită în covoare țesute. M-am apropiat, și fără să cer voie, fără să ciocăn, am intrat. Într-o parte era un pat pregătit de culcare. Pernă, plapumă, iar peste ele, întis ca pentru un somn veșnic, un costum de haine bărbăteși, costumul lui de ginere. Jos, pe un covoraș,  zăcea o pereche de pantofi din care ieșea eticheta unor șosete. La capătul patului, pe o masă, erau aranjate o farfurie plină cu sarmale, un colac, un pahar cu vin și o lumânare.

Stomacul a început să se adune iar ghem și să se rostogolească spre buze.

Mi-am pus mâna la gură și-am privit spre a bătrână, bunică-sa, care își îndesase colțul baticului în gură, să nu țipe. Era desculță, papucii îi rămăseseră pe prag. Acel prag imaginar dintre viață și moarte.

Mă descălțai mumă, cum să intru așa, în casa nepotului meu?

Am ieșit din casa bărbatului meu, m-am dus în fundul grădinii, și mi-am lepădat stomacul. Tot. Bucată cu bucată.

După ce m-am liniștit, mi-am zis: Ce tare ești, eu stau  aiurea prin lume, cu fata noastră, și tu ai și casă!

 

În ultimii ani, când Dariei îi era tot mai greu, îmi mai zicea: Băi, o să mă mut la tata!

Și-atunci îmi aminteam de casa lui, și-i spuneam fiicei noastre: Nu, n-are să-ți placă, crede-mă îi știu casa! L-am vizitat, am intrat încălțată, am stat o vreme și,  pentru că nu-mi vorbea,  i-am băut paharul cu vin!

 

Read Full Post »

Older Posts »