Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iunie 2015

jurnal de singurătate

11414795_1638857812992554_1883168840_n

 

Atât de dură mi-a fost viața

încât am rămas știrbă

tot încercând să mușc din ea.

Anunțuri

Read Full Post »

dincolo de cortină

Coperta

 

Mototolise cândva toate amintirile, acum le netezea între palme și le îndoia marginile, transformându-le în păsări.

Își smulsese într-o iarnă dorul din piept și-l aruncase în colțul întunecat al camerei.

Se gândea să învețe păsările să zboare, apoi să-și transforme dorul în corabie, să-i ridice pânze și s-o trimită în larg, pe-o mare de lacrimi.

 

– Doamnă, nu te uiți? Vrei să te sinucizi? Morții mă-tii! Du-te pe linie!

Acolo se ducea, dincolo de linie, doar că nu văzuse mașina. Da, la morții ei se ducea.

 

– Mama, dormi? Povestește-mi ceva, abate-mi gândurile negre. Mă sufoc. Sprijină tavanul, se tot lasă spre mine, mă strivește. Deschide larg fereastra, cheamă pe cineva la noi. Suntem prea singure. E prea multă liniște. Ce s-a întâmplat cu viața noastră? Soarele a uitat să mai răsară. A murit înaintea mea. Caută în dulap, am o rochie albastră cu flori, hai să le decupăm și să le lipim pe un carton. Am nevoie de vară. Mi-e din ce în ce mai frig. De s-ar termina odată. Așteptarea asta mă înnebunește. Cât crezi că mai durează? Te rog, adu-mi calendarul de pe birou. Așa, rupe fila cu iulie, mototolește-o. Nu mai suport! Încălzește-mi picioarele. Of! Mama, mama, mama, mă doare sufletul! Oare unde am greșit? Ce n-am făcut bine? O să-mi fie dor de tine. Tu ești vinovată. Și tata-i vinovat. De ce v-ați căsătorit? Iartă-mă, sunt supărată. Nici nu mai știu să zâmbesc. Unde e Daria? Mama, unde e fata ta? Nici nu vreau să-mi imaginez cum îți va fi după. 

 

– Femeie, ești nebună? Vrei să te sinucizi? Morții mă-tii! Uită-te pe unde treci.

 

– Gabi, pe coperta spate vrei să punem un text?

– Nu m-am gândit. Scriu acum ceva.

„Dincolo de cortină” timpul avea altă unitate de măsură. Lacrima. Ea curgea cu 30 de picături pe secundă. Ca şi farmorubicinul, un citostatic roz. Boala avea şi ea unitate de măsură. Celula malignă. Copilăria avea şi ea unitatea ei de măsură. Zâmbetul cireaşă, rotund şi roşu. Aşa era dincolo de cortină!

Read Full Post »

11259024_703160926476095_908052066_n

 

Scrumiera pare un cimitir al țigărilor.

Pereții arată ca niște mirese părăsite în fața altarului. Au straiele albe și sufletul bătrân.

Pe o noptieră doarme o carte. S-a plictisit așteptându-mă.

Privesc din spatele perdelelor noaptea.

Neînstelată și plouată. Ca o văduvă.

Îmi cobor privirea în palmă și-mi măsor drumul săpat în mijlocul ei.

De o geană atârnă o lacrimă, ca un felinar.

De câteva zile țin în buzunar o bomboană.

O dezbrac de ambalaj și o duc spre gură.

Renunț. O împăturesc și mă gândesc să o păstrez pentru altădată.

Felinarul se stinge pe obrazul meu.

Cioburile lui mă rănesc, în același loc, în fiecare seară.

Read Full Post »

Coperțile!

 

Iu hu hu!

am  coperțile!

coperta 1

realizată de nepotul meu, Vlad Ștefan Agreșeanu

11660237_10152900191491472_299914584_o

și coperta 2

realizată de Brașov, orașul sufletului meu

11651033_801377006643993_806194157_n

 

Read Full Post »

993529_510752418972552_2007549930_n

Sursă imagine: Ionut Caraș

 

– Fuji, fuji, vini apa mari di pi deal, o sî ie puntea, o sî dărâmi gardurili. Vini prăpădu, vin nemții. Sî ti ascunzî! 

– Antochi, șe-ai bre? Și apî sî vinî, nu vezî cî-i secetî? 

– Îuu, iaca am adormit colea lângî șareta lui nea Tilici șî am visat. Da acu îmi ardi gâtu di seti. Cald. Cald. Ca pi front. Sî usca iarba, șe-o arde glonțu, da șe-o pârjolea soarili. Mâniasim pi Dumnezeu. Secaserî fântânili, lume era săracî lipitî pământului. Așa, cum sunt io acu. Nici țoali nu am. Hai la deal la aldi Stancu, acolo-i oleacî mai umbrî șî-i apa șeia răci. Am o cojî di săpun în buzunar, mi l-o dat la o îmormântari, mi-o dat șî brici șî pămătuf, da n-am oglindî. Mă rădeam uitându-mă în balta șea mari di la poduri, da amu o secat, șî ce-o mai rămas, vreo douî hiri, i plinî di mătasea broaștei. Da tre sî mă spăl, am mâncat harbuz, bun, dulci, zemos, mi-o curs pi cheli.

– Di undi ai avut harbuz, cî a noștri nu-s copțî.

– Iaca, trecu Buzelan cu șareta plinî, unu chică, sî sparsi, da-l mîncai așa cu țărnî. Șerea burta, erau mațili covrig. Acu i ghini. Mai stau oleacî și-o ieu pisti deal la Călimănești, Mâini i sâmbătî, faci lumea pomeni, oi primi șî io șeva. Ș-un colac i bun. Zî, vii la deal?

– Viu, da io merg pitiluș, mă vedi bunica. Auzî, da nu mă aștepți mai ghini în râpa fântânii? Mă duc oleacî până acasî, ari bunica niști brâzî frământatî în putinî, i tari bunî.

– Dacî vrai.

Fata intră tiptil în curte, bunicul nu dormea, o zări pe geamul cel mic de la chiler.

– Când ai tulit-o? Să nu ti vadî bunică-ta. Ci cauț în beci?

– Brânzî.

– Da, hai sî mîncăm amândoi.

– Nu pentru mini, pentru Antochi.

– Zî așa, hai la bucătărie, sî vedem ci găsâm acolo. Pi urmî fugi șî cheamă-l la portița cea micî.

– Bunicule, da Antochi o mâncat harbuz, cicî io căzut lui nea Buzelan din șaretî.

– Văleu, bunicule, da nu erau buni. Buzelan io adunat di la Sânzănești cî au năvălit mistreții în ei, acu îi dă la porci. Ghetul Antochi. Hai, fugi, adu-l aici.

– Da nu-i dai ș-o oglindă? Vrea să se berberească.

– Îi dau bunicule, îi dau, c-am fost amândoi în război, eu am venit întreg, iel, vai șî amar di sufletul lui.

 

Antochi se apropie de portița cea mică. Se lăgăna de pe un picior pe altul.

Bunicul meu veni spre el. Întinse mâna. Antochi sări, bătu călcâiele și strigă: Să trăiești, soldate!

Să trăiești, căpitane! răspunse și Filip Tănase și i se umplură ochii de lacrimi.

 

Read Full Post »

DSC_0188

N-am știut cum să mă bucur, nu prea mai pot.

Dau să țopăi, dar inima se agață într-o costă, și-atunci mă opresc.

M-am plimbat o vreme prin casă șoptindu-le pereților:

I-aș spune ceva! I-aș spune ceva!

Daria, vezi? M-am ținut de promisiune, am întârziat un pic, dar îmbătrânesc. Sângele curge lent prin vene, doar lacrimile și-au păstrat ritmul, ba parcă-s mai mari, mai dureroase.

 

– Mama, să scrii, să pictezi, să-ți umpli viața, să trăiești fiecare minut întreg, 60 de bătăi, la sfârșit să zâmbești, chiar și când doare. Nu așa, mama, faci riduri! Nu te prosti! Iar ți-ai prins părul? Desfă-l! Sau tunde-te!Nu te grăbi! Ai răbdare. Când va fi vremea, cerul își va deschide fereastra și va coborî la ușa ta o scară, să nu privești spre pământ, să privești spre mine. Să nu uiți, ai dreptul să te bucuri, uneori. Știu, mi-ai spune ceva, dar acum spun eu, timpul meu are altă unitate de măsură. Să fii mândră, eu te-am ales să-mi fii mamă! Și mi-a fost bine cu tine! Ți-ai mai luat-o tu, da așa m-ai crescut. Cine mi-a repetat toată copilăria: Ne naștem și murim liberi! Mi-ar fi plăcut să le povestești copiilor mei despre bunicii tăi, despre tine când erai mică! Despre tata…

 

Read Full Post »

provizorat

11263724_1627715780773424_1213045658_n

 

Îmi spun în fiecare dimineață Nu-i asta viața mea, locuiesc aici provizoriu, până la următoarea primăvară!

Nu-i nimic adevărat dn toate câte mi s-au întâmplat, am rămas blocată într-un coșmar.

Într-o zi cineva mă va găsi, va deschide ușa șî mă voi întoarce la ale mele.

Locuiesc aici provizoriu. M-am împrietenit cu pereții albi din jurul meu, dar ei mă adăpostesc provizoriu, până mă voi întoarce acasă.

Aici, în provizorat, orele curg altfel, se poticnesc la fiecare sfârșit și sunt nevoite să o ia de la capăt, zilele par toate de post, iar nopile sunt ca tăciunele. Fără speranță.

Aici, în provizorat, zâmbetele sunt greu de procurat. Se vând doar celor întregi, familie, ceilalți primesc doar cioburi, uneori nici nu se potrivesc, nu le poți lipi, și atunci abandonezi.

Aici, în provizorat, lumea se împarte în bogați și săraci, în sănătoși și bolnavi, în fericiți și cei care-și jelesc morții.

Cei care-și jelesc morții au locurile lor de întâlnire numite cimitire, bolnavii se adună prin spitale, iar săracii se amăgesc la fiecare prânz.

S-a mai scurs o oră. Greu, am privit ceasul din minut în minut, secundele sunt șchioape sau oarbe.

Dimineața asta mă amăgește cu un cer senin. Îi întorc spatele. Ea nu știe că am înțeles că sunt blocată într-un coșmar, că trăiesc aici provizoriu, până la următoarea primăvară.

Read Full Post »

Older Posts »