Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Mai 2015

1378551_10151731787011319_265168526_n

 

L-aș fi putut opri în viața mea. Aveam o încăpere liberă, cu pereți albi și dușumele lustruite. Dar l-am lăsat să plece și l-am privit depărtându-se. Mi-am stins toate cuvintele în vârful limbii și i-am pus piedică sufletului, se rostogolea după el.

Am ferecat odaia nepopulată și am aruncat pentru totdeauna cheia.

Nu l-am uitat.

În nopțile fără stele, când n-am ce număra, când aud pașii grei ai timpului, îmi așez palma sub obraz, și un râu trist se prelinge printre liniile ce-o străbat.

A intrat în viața mea în cea mai secetoasă vară, când cărările se ridaseră întinse sub soare, când pădurilor li se îngălbeniseră prea din vreme hainele verzi, când ploile veneau doar până în marginea cerului, priveau spre pământ, și se întorceau în lumea lor, a ploilor.

Nu știam că există! Nu-l visasem niciodată. Bărbații ca el locuiesc printre filele cărților. Femei nefericite spun despre ei. Dar eu nu eram nefericită, eram doar schiloadă. Îmi pierdusem brațele încercând să zbor.

L-aș fi putut opri în viața mea. Aveam o încăpere nepopulată, dar mi-a fost teamă. Nu l-aș fi putut mângâia niciodată.

 

 

Am preferat să trăiesc încercând să învăț râurile să nu-și iasă din matcă, să nu-și muște țărmurile, să curgă tăcut, să-și înfrângă furia.

Așa cum m-a învățat pe mine viața!

Read Full Post »

1451984_10202014191330426_1464406490_n

 

Copacul fără pădure.

Crescuse stingher în afara pădurii. Înfrunzea primăvara, se legăna la fiecare adiere, foșnea, își lepăda hainele toamna, și își lăsa crengile spre pământ, ascunzându-și goliciunea.

Era un copac fără pădure.

Uneori, de singurătate, își tot întindea umbra până spre margine orașului.

Din când în când vorbele oamenilor ajungeau până la urechile lui.

Într-o noapte luna se ghemui între crengile lui. Ostenise de atâta cer.

Nicicând n-a mai fost atât de fericit.

Și-a tot crescut, întinzându-și brațele – crengi cât mai aproape de cer, de dragul lunii.

 

Read Full Post »

 

11137004_685176618274526_528562003_n

 

Când mamele se întâlnesc la marginea lumii.

 

Gabriela Maria, mama Belei, a găsit ușa blogului meu  deschisă și a pășit înăuntru. Nu a speriat-o plânsul meu, nici tăcerea pereților, cum nu i-a speriat pe mulți, cei mai mulți dintre prietenii mei.

Mi-a deschis și ea ușa blogului ei. Și-am intrat.

http://bella-ionescu.blogspot.in/2010/05/cu-maria-la-cardiologie.html

La Budimex fusesem vecine, dar nu ne știam, ele erau la cardilogie, noi la oncologie, intrarea în secția noastră era zăvorâtă, a lor nu. Dar ce folos? Tot țintuite la pat erau și ele.

Am citit printre lacrimi. De câteva ori m-am ridicat și am băut apă rece. Îmi lua foc sufletul.

Întâi mi-am amintit de armatele de gândaci care invadau paturile. Preferam să dormim cu lumina aprinsă. Nici măcar zbieretele infirmierelor, șefele tuturor, nu-i speriau.

Apoi mi-am amintit de plictiseala asistentelor. De felul în care-ți tufleau tratamentul pe pat, strâmbându-se.

Este inuman să locuiești în doi metri pătrați. Geamantan, copil, mamă și boală.

Este inuman să-ți obligi copilul să nu plângă, să nu deranjeze ceilalți copii, celelalte mămici.

Este inuman să nu te poți spăla pe îndelete.

Este inuman totul.

Credeam că am uitat.

Nici vorbă!

Cine poate uita?

Ăstea sunt răni care sângerează toată viața, unele se infectează.

 

– Mama, poți șterge faianța din spatele patului, mi-e scârbă de ea. Cere un mop și freacă bine cimentul, mi se lipesc papucii.

M-am dus spășită la camera unde stăteau infirmierele și cu greu am reușit să-mi fac curaj să cer un mop, o găleată, puțin detergent…

– Da ce nu-ți convine?

– Vreau doar să șterg!

– Ale dracu sclepțe, ce, vă credeți la Peleș?  Nu vreți și covor roșu! Nu-i deajuns că adunăm părul plozilor voștri?

– Nu v-am făcut nimic.

– Lasă că vă știu eu, ne pârâți medicilor. Că și tremur eu în fața lor. Ei ne-au găsit pe noi aici, nu noi pe ei. Ei vin și pleacă, noi rămânem. Ia-l, da să-l aduci, și dacă nu-ți convine, cumpără-ți, că ai ce sta aici.

– O să-mi cumpăr!

– Așa să faci! Ce, crezi că nu știu cine te-a adus? Lasă, aici vă cad tresele! Veniți voi frizate, epilate, gătite, da când plecați, arătați ca niște strigoi!

– Chiar nu v-am spus nimic!

– Păi ești la început, vorbim noi peste câteva luni!

Infirmiera recuperase tot aurul de la turci și îl purta în jurul gâtului.

 

N-am rămas! Am plecat la Institutul Oncologic, acolo plăteam și stăteam la rezervă. Parcă 10 dolari pe noapte.

Nu mai contează.

Mi-e sete, cumplit de sete. Flăcări mari se ridică până în cerul gurii.

Țin în pumn câteva cireșe, perechi, două câte două!

– Mama, aste nu le mănânc, sunt mamă și fiică. Vezi? Una mare, una mică. Ca noi!

 

 

 

Read Full Post »

despre o ea

1238062_571960376202040_2104925785_n

 

Ea își purta crucea în spate,
în frunte o însemnase cerul cu o stea.
În palma dreaptă îi apăruse un izvor sângeriu,
în cea dreaptă își scrijelise numele,
să nu-l uite. Din când în când îl citea.
Răspicat, pe litere!
Eu sunt Roaba ta!

 

Copacii se înclinau de câte ori trecea pe lângă ei,

uneori îi întindeau covor de frunze,

atunci când era desculță.

Altădată o fereau de ochii iscoditori ai lumi.

 

Și ea umbla așa,

purtându-și crucea în spate.

Read Full Post »

dincolo de cortină

11186306_1622745881270414_18741259_n

 

Este suficient să citesc un articol despre bolnavi şi aparţinători, că mii de amintiri îmi bat în uşa, şi aşa şubredă, a sufletului.

Mă chircesc într-un colţ, cu genunchii la gură şi cu umerii strânşi, ca o pasăre fără aripi.

 

– N-are leucocite, mamă, ai făcut rost de neupogen?

– Am unul, dar l-am lăsat la Braşov, pentru după citostatice, să nu intre în apalazie. Ştiţi, mi l-a furat cineva din spital! Nu se găsesc!

– Ce-mi pasă mie? Vrei să intre fiică-ta în citostatice? te duci la Braşov şi-l aduci!

Stăteam în faţa doctoriţei ca un copac trăsnit de fulger, îmi pierdusem braţele-crengi, nici măcar nu puteam cere îndurare. Milă nici atât.

Daria a auzit-o din cameră.

– Mama? Ăsta-i spital sau ce-i? De unde să aduci tu neupogen? Nu ei trebuie să mi-l asigure?  Foarte bine, să ne lase să murim!

Doctoriţa a auzit-o, s-a răsucit pe călcâie şi a intrat în rezervă.

– Daria, eşti obraznică! Ai furnici pe limbă?

– Vă înşelaţi, am cancer! Şi tocmai am aflat că nu am suficiente leucocite să intru în tratament! Unde o trimiteţi pe mama la Braşov? Credeţi că rămân fără ea?

– O zi nu mori!

– Ba da, am nevoie doar de o secundă! Să nu-mi mai umiliţi mama! Vreau neupogen să-mi crească leucocitele, dacă nu, plec! Pot suna la Ministerul Sănătăţii?

– Asta-i culmea! Ai 13 ani!

– Exact, şi am cancer! Şi vreau să trăiesc! Şi vreau ca mama să stea aici lângă mine, vreau să nu ţipe nimeni la ea. Dacă ea nu se poate apăra, o fac eu! Intr-o bună zi voi scrie despre asta, să fiţi sigură!

(şi a scris)

Doctoriţa a ieşit din salon, după o vreme s-a întors zâmbind!

– Am rezolvat, nebunel! Gata, o să ai leucocite!

– Aţi rezolvat doar o problemă, dar ne-aţi mai făcut o rană, la asta v-aţi gândit?

(cele povestite sunt reale!)

Read Full Post »

dincolo de cortină

1505437_10201691957159143_1391526752_n

 

Nu oricine poate trăi întreg.

Unii trăim din bucăți, sunt zile pe care la apus le mototolim și le aruncăm în coș fără să ne dorim să ne mai amintim de ele.

Ea a trăit întreg, între apus și răsărit, între răsărit și apus. N-a mototolit nimic, nici zâmbetele, nici lacrimile, nici durerile.

 

– Of, greu a fost azi, bine că a trecut!

– Mama, cum poți spune asta? Suntem binecuvântate, am mai trăit o zi. Uită durerea, amintește-ți de soarele ăla rotund care te privea dimineață, care apoi te-a-nsoțit toată ziua! Gândește-te la Adrian, și-ar fi dorit chiar și o zi grea. Chiar n-a fost nimic care să te bucure?

– Ți-a fost rău!

– Dar mă ai lângă tine, răul a trecut. Acum mă gândesc că poate nici nu m-a durut atât de tare.

– Doamne, din ce ești făcută?

– Din miezul tău. Din bobul cel mai copt de grâu.

– Ce frumos meșterești  tu vorbele!

– Cine mi-a pus dalta în  mână? Cine mi-a arătat culorile? Cerul? Pădurile? Munții? Cine mi-a spus rostul lor?

– Cine?

– Oare?

– Mă doare că nu ai beneficiat de o copilărie ușoară, că apoi, ce a mai rămas din ea, ți-a ucis-o boala!

– Of, mama, prea le iei în tragic. Nu mi-a ucis nimeni copilăria, nici n-ar fi putut, m-am maturizat, un război nu-l câștigi bătând din gene, și nici miaunând. Mie îmi place să lupt, aici îți semăn. Ce, ți se pare că tu ai fost vreo fericită? N-aș zice.

– Eu? Sunt cea mai fericită.

– Așa crezi tu, m-ai legat cu chingi de tine și m-ai purtat în spate.

– Acum tu spui prostii.

– Ajută-mă să mă întind și așează-te lângă mine, vreau să încheiem ziua întreg, una în brațele celeilalte, și să ne trezim tot așa. Pune-mi două perne, tumora asta a mea e pretenețioasă. Hai, drăgălește-o și pe ea, ție nu-ți rezistă nimeni, s-o topi. Ai ochii de miere, știi?

– Cum adică?

– Lucioși, se scurg de drag, îmi rămân în palmă, ai să orbești, ciupercuțo!

Read Full Post »

dincolo de cortină

fetitacucirese281229

Sursă imagine: Maria Pop – Fetița cu cireșe la urechi

 

Îmi sting dorul într-un potop de lacrimi.

Și cerul plânge. Din când în când strigă, nu știu dacă la mine sau la cei din jurul meu. Privește cu furie, ochii îi sunt în flăcări.

Nu mă tem. Am învățat să-mi proptesc picioarele în pământ.

 

Am stat câteva zile sub o avalanșă de amintiri.

Nici măcar nu m-am împotrivit, aș fi putut fugi, aș fi putut încerca să mă salvez. Dar n-am vrut. Nu mai am putere.

Totul a pornit de la o bacnotă de 50 de roni desprinși dintr-o carte de-a ei.

– De unde ai știut?

 

Peretele mă privește indiferent. E sătul de mine. Îmi lipesc în fiecare seară obrazul de obrazul lui.

 

Și mi-am amintit.

Trecuse pomana de 40 de zile, de fapt erau doar trei săptămâni, dar așa a fost în acel martie. Era înainte de Paști, și preotul îmi dăduse instrucțiuni clare.

– E o problemă, în săptămâna Luminată nu se fac pomeni, și va trebuie să le înghesuiești pe toate, până la Înviere.

– Cum? Nu înțeleg.

– Faci de 9 zile, la o săptămână faci de 21 de zile, iar în a treia săptămână faci deja de 40 de zile.

Eu abia de-mi târâiam trupul, nici nu știam de ce să mă apuc. Aș fi vrut doar să plâng. Să nu văd oameni, să nu mă întrebe nimeni nimic, să nu-mi spună nimeni nimic.

Mama se foia în jurul meu. Îi era teamă să deschidă gura, dar și să-mi deschidă geanta să vadă câți bani am. Că ai ei și ai surorilor îi cheltuisem la înmormântare.

– Buna, ce vrei? Simt că ai ceva să-mi spui!

– Mamă, n-avem încotro, trebuie să facem o socoteală cât costă localul, farfuriile, prosoapele, ce gătim, câtă colivă facem…cât dai la preoți, pe cine chemi la restaurant.

Socotelile îmi dădeau cu minus. Oricât aș fi sucit și învârtit totul.

În noaptea aia am visat-o că-mi spunea să nu-i dau paltonul turcoaz, să caut bine în buzunare.

M-am trezit, mi-am amintit visul, i l-am povestit mamei și am rugat-o să vină cu mine în dormitorul ei.

Mama îmi repeta: Vise de noapte, mamă, nu te mai gândi.

Am deschis dulapul, am scos paltonul și am căutat în buzunare. Am găsit 1000 de roni. Și iar mi-am amintit. Avea ea o sponsorizare și înainte cu o săptămână de a se înălța, scosese de pe card banii de tratament pentru luna martie. Cheltuisem o parte din ei, dar nu toți.

 

Acum câteva săptămâni, plecând de la ea, am intrat în piață. La o tarabă un domn vindea cireșe. De obicei, cum apăreau, îi și cumpăram, nu conta cât costau, erau fructele ei preferate. În duminica aia nu mi-am permis. M-am întors acasă și m-am umflat de plâns.

Spre seară am căutat în bibliotecă o carte. Aș fi vrut să citesc, să-mi treacă timpul mai ușor. Am ales la întâmplare. Nici nu-mi aminteam dacă am citit-o. Dintre foi a căzut o bacnotă de 50 de roni.

Am alergat în piață și am cumpărat cireșe.

– V-ați răzgândit?

– Da.

– De cât?

– De toți banii!

– Nu-s cam multe?

– Nu le iau pentru mine!

 

– Mama, n-o să mă depărtez niciodată de tine, doar n-o să mă vezi. 

 

Read Full Post »

Older Posts »