Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Martie 2015

2231_125181145295_5853_n

Foto: Aurelian Sorin Hornoiu

Ultima oară am dansat de ziua lui, 30 martie 1990.

Împlinea 23 de ani. Eram căsătoriți de doi ani, aveam o fetiță de 7 luni și tocmai aflasem vestea că vom fi iar părinți. Eu nu m-am bucurat, însă Locotenentul era nespus de fericit.

Eram atât de speriată încât măsurasem patul, îl împărțisem în două și jurasem că nu voi depăși niciodată granița.

Îl fulgeram cu privirea de câte ori trecea pe lângă mine. Îl amenințam: Ai să-l crești, ai să te trezești noaptea, ai să-l alăptezi. Eu o să dorm cu Daria în sufragerie. N-ai spus tu că ne oprim? Că o să-mi reiau studiile? Păi da, ție-ți convine, ai un serviciu sigur, eu bat dealurile Olteniei, cutreier pădurile, adun glodul pe tălpi. 

După ce s-a întors de la Revoluție, prin februarie a încetat alarma, repeta mereu: Vom fi o familie mare, vom avea mai mulți copii, vom avea o viață plină.

Locotenetul meu iubea într-un fel aparte, își scotea sufletul din piept și ți-l punea în palmă, ca pe-un soare. Dăruia tot, fără să ceară nimic în schimb.

Într-o zi, când m-am întors de la școală, am găsit casa plină de săgeți. Am pornit din hol, am dat ocol sufrageriei, m-am plimbat prin cămară, iar prin hol, apoi în dormitor. Am deschis ușile dulapului, am făcut câțiva metri spre geam și acolo am găsit o jumătate de măr și un bilet: L-am primit, o jumătate am luat-o eu, cealaltă ți-am lăsat-o ție. Te iubesc mânzule!

În seara aia am dansat.

Ne-am dus în sufragerie, l-am cuprins în brațe, mi-a așezat capul pe umărul lui și i-am spus: Cedez, voi face copilul, nu-ți promit că voi fi mereu calmă, nu-ți promit că voi avea mereu timp și pentru tine, dar voi fi o mamă bună.

A început să plângă, și-a adus chitara, s-a așezat la picioarele mele și-a-nceput să-mi cânte.

Dacă n-aș fi fost atât de îndrăgostită, atât de tânără, poate c-aș fi simțit boala. Dar leucemia este parșivă, vine tip til, se instalează și abia pe urmă începe să distrugă viețile.

În seara aia am dansta ultima oară, în seara aia mi-a cântat ultima oară.

În seara aia cred că a simțit prima oară că-i bolnav, dar a tăcut, că așa era locotenentul meu.

Peste câteva luni avea să plece, eu rămâneam să-l plâng, și-am tot plâns până când am rămas stearpă.

 

Read Full Post »

jurnal de singurătate

BKsR Photographie

 

Tu taci,

ploaia îmi scrijelește trupul,

curg râuri de sânge.

Sting cuvintele în cerul gurii.

 

Tu taci.

Pereții se dau un pas înapoi,

camera este tot mai mare,

tot mai pustie,

drumul până la ușă

mă obosește.

Tu taci.

 

 

 

Read Full Post »

dincolo de cortină

10962190_676995942425927_1186376389_n

 

Avea locotenentul meu un fel de-a iubi, îi erau cuvintele sărutări, iar răspunsurile mele erau zbateri de inimă, zboruri, păsări libere.

Te privea ca o pădure înfrunzită, îți era verde sufletul și foșnea, simțeai viața cum îți pătrunde în vene și curge domol.

Întindea mâna, îmi cuprindea umerii și-mi creșteau aripi. Cutezam să privesc cerul, să-l cutreier de la răsărit la apus, fără să ostenesc. Și dacă-mi era sete, îmi lipeam buzele de tâmplele lui, acolo se zbătea mereu un izvor.

Îmi făcusem cuib în brațele lui. Nu simțeam nici ploile, nici zăpezile. Nu-mi înghețau niciodată tălpile. Străbăteam cărările înguste din palma lui.

 

Când a plecat, și-a luat potecile, izvorul, pădurile înfrunzite. Am rămas fără aripi.  Cuvintele lui mi s-au lipit de buze, ca niște sărutări.

Read Full Post »

jurnal de singurătate

10850616_1570046609873675_92563869_n

 

Nu mai oprește nici un tren în sufletul meu.

Stau pe bancă, îl aud mușcând șinele și strigând: Te duc, te duc, te duc!

 Mă ridic și-mi flutur mâna. Eu nu plec nicăieri, aștept.

Are ferestrele acoperite. Nu mă vede nimeni.

Privesc cum se depărtează și mâna îmi alunecă pe lângă trup.

Degetele atârnă spre pământ, lăcrimând.

Nu mai oprește nici un tren în sufletul meu. Toate trec șuierând, în viteză.

Mă așez. În jurul meu stau împachetați ani de așteptare.

Plouă. Plîng.

Read Full Post »

11099737_676656579126530_957216983_n

Împing norii la marginea cerului, mi-e dor de soare.

Printre degete se prelinge ploaia rece, tăcută. Mi-e frig.

Câteva fulgere mi se sting în frunte, iar un tunet întârziat sparge liniştea.

Păsările îşi curmă zborul, pana si timpul păşeşte grăbit strivind bălţile, tic tac!

Mi-au amorţit braţele, alunecă grele pe lângă trup.

Clopotul bisericii pornește a dăngăni.

Glasul lui gros și ruginit sperie păsările, ploaia se întețește. norii acoperă iar cerul.

Am obosit.

Las ploaia și timpul să mărșăluiască pe lângă mine, prin mine.

 

(Multumesc, Laura Maria pentru imagine și ochiul vigilent aruncat asupra textului)

 

Read Full Post »

11082721_676407482484773_1419354914_n

 

Mi-e trupul un cimitir.

 

Primele mi-au murit braţele,

de dorul îmbrăţişării.

Apoi mi-au murit tălpile

la capătul unui drum prea lung.

Într-o seară

mi-au apus cuvintele.

Am amuţit.

Mi-au secat lacrimile,

am început să orbesc.

 

De câteva zile

sufletul abia respiră.

 

 

 

 

Read Full Post »

scrisoare

11079804_675695665889288_1962662556_n

 

Dragul meu,

I-am întors spatele nopții, privesc peretele alb din fața mea.

În adâncul sufletului, marea se întinde pe nisip. Aș deschide fereastra. Aș lăsa-o să-și spargă valurile de peretele alb din fața mea. Mă tem să nu mă înec, tot n-am învățat să înot. Îmi lipsesc brațele tale.

Ești atât de departe.

Un păianjen coboară pe un fir de ață. Caută un colț întunecat.

Îmi atârn privirea în tavan, sting lampa.

Păianjenul urcă pe un fir de ață.

Îl aud țesând.

Marea din sufletul meu își întinde poalele pe nisip.

 

 

Read Full Post »

Older Posts »