Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Februarie 2015

dincolo de cortină

 

68383_730017307016520_1050878978_n

După ce-ai plecat, lumea mea se-ngustase, avea marginile zdrențuite și o singură potecă o străbătea. Își avea începutul în sufletul meu și se oprea la picioarele tale. Tu nu mă așteptai niciodată. Doar clopotul bătrân se pornea a dăngăni de câte ori mă vedea. Păsările se speriau și își părăseau cuiburile. Ciorile începeau să croncănească a ploaie.

Într-un colț se aciuase un copac strâmb care nu rodea niciodată. Îi spuneam măr. Un fulger îi sfârtecase trupul. Vântul nu se-ndura să-l dărâme de milă. Iarna se fălea cu brațele lui albe. Primăvara stătea stingher, rușinat de goliciunea lui.

Îmi atârnau hainele negre. Trupul meu se uscase. Sânii se ascunseseră sub piele, obrajii se sprijineau în colțurile gurii, iar ochii se scăldau în lacrimi. Pe umeri purtam povara unei văduvii prea timpurii. Nici n-apucasem să-nfloresc. Îmi dăduseră doar mugurii.

După ce-ai plecat, o vremea, pașii au străbătut o singură potecă. Pornea din sufletul meu și se oprea la picioarele tale. Tu nu mă așteptai niciodată.

Într-o zi m-am dus la marginea lumii mele și-am privit ca o flămândă dincolo.

Aveam pantojii scâlciați, mi-a fost rușine să pășesc.

Anunțuri

Read Full Post »

despre noi

 

10007035_474665632659957_1944088226_n

Tu scrii,

eu te citesc printre lacrimi,

degetele-ți aleargă dintr-un capăt

în celălalt capăt al foii.

 

Eu tac,

tu îmi asculți tăcerea printre lacrimi,

mă așez la umbra genelor tale

și adorm.

 

Tu scrii.

 

 

Read Full Post »

ție, îndepărtatule

10637943_1540509426160727_145732844_n

 

Îți croiam poteci în fiecare vis,

din loc în loc inventam izvoare,

în vârful fiecărui deal

plantam copaci,

să ai loc de odihnă,

să nu te dogorească soarele.

Legam potecile de marginea pragului

și te-așteptam,

îmi desfăceam brațele

să te pot cuprinde.

 

Dimineața mă trezeam

cu brațele frânte

și potecile părăginite.

Read Full Post »

jurnal de singurătate

32272_10150209523935296_472910_n

(fotografie: Daria Hornoiu)

Eram legată de Daria cu un fir de curcubeu, dacă ea zâmbea, simțeam și, imediat colțurile buzelor mi se ridicau spre sprincene. Dacă plângea, lacrimile ei se prelingeau în sufleul meu umplându-l de bălți. O priveam ore în șir când dormea. Îi sărutam pleoapele, ea își strecura palma în mâna mea și ne împleteam degetele. Îmi spuneam mereu: Dumnezeu nu desparte o mamă de fiica ei. 

Îmi plăceau diminețile luminoase când Soarele se zgâia prin fereastră la noi. Ne ascundeam sub plapumă și ea striga: Mama, stinge becul ăla mare, aș mai dormi! Săream din pat, mă strâmbam la bulgărele de foc, dojenindu-l: Ți-e dragă? Și mie mi-e dragă, e a mea, eu am făcut-o! Nu ți-o dau, poți să topești fereastra, dar nu poți trece de mine!

Urcam împreună dealul în fiecare dimineață cântând.

Quand il me prend dans ses bras
Il me parle tout bas,
Je vois la vie en rose.

Il me dit des mots d’amour,
Des mots de tous les jours,
Et ça me fait quelque chose.

Il est entré dans mon cœur
Une part de bonheur
Dont je connais la cause.

C’est toi pour moi, moi pour toi dans la vie,
Il me l’a dit, l’a juré pour la vie.

Et dès que je t’aperçois
Alors je sens dans moi
Mon cœur qui bat

Zăpada scârțîia sub tălpile noastre. Obrajii i se-mbujorau, pentru ea era un efort prea mare, dar nu se oprea. Îi auzeam inima bătând. Nu îndrăzneam să mă uit în ochii ei, să n-o tulbur, să nu-mi vadă spaima. În vârful dealului făcea o pauză și striga: Sunt o învingătoare!

După ce s-a înălțat, i-am deschis leptopul, voiam să mă uit la poze. Îl parolase.  Mi-am amintit strigătul ei, am tastat suntoînvingătoare și cineva mi-a scris: Bine ai venit, Daria!

Nu! Nu! nu sunt Daria, sunt mama ei!

Într-o seară și-a împletit părul în mii de codițe, în vârf le-a agățat câte-o panglică, fiecare altă culoare. Arăta ca un lan plin de flori, neatinsă, sălbatică. Alerga prin casă și cozile se alintau fluturând. Hohote de râs se rostogoleau pe parchet.

– Hei, ce te uți așa? Hai să ne-nvârtim! 

Ne-am prins de mâini și-am început a ne roti!

– Vezi, și preții se țin după noi! 

Acum pereții sunt albi de atâta tăcere, s-au îmbolnăvit. În colțuri păianjenii țes, aud cum își trec ața prin suveică.

Mă ghemuiesc în balansoarul de lângă fereastră și mă pierd printre stele. E noapte!

 

 

Read Full Post »

jurnal de primăvară

1005734_354763644650157_1802143596_n

 

Mi-am eliberat trupul,

ca pe-o fereastră

de povara perdelelor,

şi sufletul a ţâşnit în zbor.

A şters norii cu aripa

şi-a strâns ploaia cu ciocul,

picătură cu picătură.

Când s-a-ntors,

mirosea a primăvară.

 

 

 

Read Full Post »

jurnal de singurătate

 

10723527_584651804993675_308957587_n

Am adormit ghemuită la granița dintre noapte și zi. Mi-am spijinit capul pe-un umăr și m-am învelit cu un colț de cer. În celălalt colț, soarele își pieptăna razele.

Nici o pasăre n-a trecut în zbor pe deasupra mea de teamă să nu mă trezească.

Mașinile cutezau să mă claxoneze, în timp ce oamenii pășeau peste trupul meu chircit.

Când soarele s-a așezat în mijlocul cerului, a tras și colțul care mă acoperea, atunci, câțiva copaci și-au lepădat frunzele și m-au învelit. Privită din depărtare păream o pădure doborâtă.

Visam că-i toamnă, că vântul m-a dezbrăcat și mi-s crengile goale.

Mă făceam tot mai mică. Îmi adunasem picioarele și îmi spijineam bărbia în genunchi. Stăteam ca un prunc în sacul amniotic.

Îmi doream să nu mă mai trezesc. Mă temeam să văd lumea.

Somnul mă ținea departe de ea.

Pleoapele grele de prea multă viață erau ferecate cu gene. Pe obraji, anii săpaseră cute adânci prin care lacrimile alunecau fără să se-mpiedice.

Am adormit la granița dintre noapte și zi. Eram obosită, umblasem prin lume căutându-mi norocul.

Mi-am sprijinit capul pe-un umăr și-am visat că-i toamnă.

 

Read Full Post »

scrisoare

10811382_1564000620478274_1260585504_n

Dragul meu,

Am învăţat că sufletul se ţine în piept, ascuns în spatele coastelor, lipit de şira spinării, să-l poţi duci de-i amărât.

Am învăţat să nu-ţi aşezi zâmbetul în palma nimănui, s-ar putea să ţi-l strivească. Lacrimile să nu le arăţi lumii, ci  să le prinzi cu vârful limbii şi le sorbi. Cuvintele să le ţii în cerul gurii până se înseninează, să nu aduci furtună în nici o casă.

Am învăţat să tac, să trăiesc cu tăcerea mea, să mă bucur de poteca pe care mi-am croit-o de la uşă la fereastră. S-o străbat încet, să nu-mi calc în picioare amintirile.

Am aflat că oamenii nu-s cei mai buni prieteni, ci vântul şi ploaia, ninsoarea şi gerul, muntele şi râul, pădurile şi izvoarele.

Nici o pădure nu mi-a închis niciodată uşa în nas, nici un izvor nu mi-a otrăvit cuvintele, vântul nu a şoptit tainele mele, ploaia nu mi-a scrijelit pielea. Rănile mi le-au făcut oamenii.

Am învăţat că sufletul se ţine în piept, ca o comoară, singura, cea mai de preţ.

 

A ta, cu tot sufletul

Read Full Post »

Older Posts »