Îmi mototoleam fiecare oră albă şi o aruncam în coş. Ca pe o scrisoare fără expeditor.
Mă împrietenisem cu un fulg rătăcit de ninsoare. Se cuibărise la fereastra mea.
Eu mă topeam de dorul alor mei, el se topea de dorul iernii ce-l abandonase.
Părea o lacrimă.
Eram un râu ce-şi muşca marginile.
Mototoleam încă o oră albă şi o aruncam în coş. Ca pe o scrisoare fără expeditor.
Mă împrietenisem cu un cerşetor.
Eu priveam strada de la fereastră, el privea ferestrele de pe trotuar.
Eu eram sătulă de viaţă, lui îi era foame.
Croiam poteci înguste către cer. Pentru cei singuri. Spre seară păreau autostrăzi.
Pe cer se aprindeau candele.
Anunțuri
Lasă un răspuns