Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Decembrie 2014

La mulți ani!

 

10856463_608556015939747_3939647982697424322_o

Sursă imagine: Brasov, orașul sufletului meu

 

Ce să aducă anul nou?

Celor bolnavi, vindecarea! Celor flămânzi, pâine. Celor însetați, apă! Celor singuri, perechea! Dacă nu, o Roua ca a mea, o labradoare! O Dudă ca a mea, adică o soră, un prieten bun ca al meu, un Sheldon! Celor triști, un zâmbet în palmă! De câte ori își șterg lacrimile, să le înveselească obrajii! Celor necăjiți, fără adăpost, o ușă deschisă, o sobă încălzită!

Cei ce avem de toate, să ne dea Dumnezeu gândul cel bun! Să-i ajutăm pe cei bolnavi, să dăruim pâine, apă, să întindem o mână celor triști, să le mângâiem obrazul, să deschidem ușa celor năpăstuiți.

Să învățăm să ne meșterim vorbele în cerul gurii, să nu rănim niciodată pe nimeni. Să învățăm să privim în sufletele noastre, și apoi în sufletele celorlalți.

Eu am greșit! M-am repezit, m-am învolburat, am tăcut, am plâns, am nins, am zăcut și m-am căit!

Vă doresc tuturor, an nou cu sănătate!

La mulți ani!

Întrenoapteșizi

 

 

Read Full Post »

jurnal de singurătate

 

1622276_10203681525097098_6011000428039816832_n

Stau la marginea vieții. Am obosit.

Te-am condus până în gura pământului, apoi am închis ochii, n-am vrut să văd cum te soarbe. Îi era sete.

Mi-e dor. Inima s-a agățat într-o coastă. Nu se zbate.

Tu taci. Îți respect tăcerea. Îmi înec cuvintele în lacrimi.

Stau la marginea vieții. Pe umeri simt cerul, tălpile sărută pământul. Mâinile se sprijină pe genunchi. În palmă se înșiră un drum lung, plin de noduri. Îl strivesc, îmi înfing degetele în el.

Am obosit. Îmi sprijin bărbia în piept. Îmi acopăr ochii cu pleoapele. O pasăre dor își întinde aripile. Țâșnește printre gene. Tristețea  mea îi curmă zborul. O închid în colivie, lângă celelalte păsări dor. Le hrănesc cu amintiri.

Inima se smulge din gheara coastei și se cuibărește în sân, pare un copil în pântecul mamei. Adoarme. Îi aud respirația.

Îmi așez palma de care atârnă drumul vieții peste ea. Apăs.

Cele patru odăițe își închid ferestrele. Zăvorăsc ușa, iau cheia și-o arunc în gura lacomă a pământului.

 

 

Read Full Post »

d-ale copilăriei

Finding-Love

 

Tare mă bucuram când bătea sâmbăta în uşa antretului. Bunica strângea maşina de cusut, se ducea în spatele casei, aprindea focul în cuptor, prindea o curcă, îl chema pe Moş Miron s-o taie, şi se apuca s-o jumulească.

Pisicile se plimbau pe acoperiş, câinele se zbătea în lanţ, iar eu mă uitam pe geamul cel mic al chilerului, aşteptând.

Despica pasărea, şi o auzeam vorbind:

– Colea di borş, istea pentru ostropel, şî chieptul îl toc cu bărduţa pentru sarmali!

Săream în sus de bucurie şi strigam:

– Faci sarmali? Mititeli? Dopuşoari în foi di viţî?

– Iaca fac, da voi rânduiţi odăili! Scuturaţî paturili, măturaţî podelili, prispa, ograda.

Intram în casă alergând, luam paturile la rând, întâi le chisoleam bine, de parcă era bal şi purtam hora pe maidan. Scoteam lenjeria pe prispă, o scuturam şi-o târâiam, până se sătura. Întindeam cearceafurile, mă dădeam un pas în spate, potriveam dantela, trăgeam o linie imaginară dintr-un capăt în celălalt capăt al patului, moţam pernele şi i le tufleam în frunte.

Mă duceam tiptil în camera cea bună, cu pereţii plini de flori, împrumutase bunica un rol cu lalele şi o zugrăvise. Arăta ca o grădină. Mă întindeam pe burtă pe podeaua rece, băgam mâna sub pat şi căutam prada. Apucam un borcan de dulceaţă, îl scoteam la lumină, şi de mai luasem din el, căutam altul, neînceput, să nu se vadă. Mă îndulceam până în adâncul sufletului, acolo unde ascundeam poveştile, să le spun mai târziu copiilor mei, şi ieşeam pe prispă. Umpleam o cană cu apă, luam o gură zdravănă şi-ncepeam a pufăi, udând scândurile, pereţii, geamurile. Prindeam mătura şi-o plimbam când spre scări, când spre grădină. Gunoiul îl împrăşiam ca pe sare. Bunica nu mă vedea, dar îmi ştia obiceiul:

– Făraş n-ai? Îl arunci în grădiniţî, pisti flori?

Mă făceam că nu aud. Rupeam câteva gherghine, le aşezam într-o glastră şi le puneam în verandă pe masa cea mare. Semn că-i gata treaba.

Înşfăcam găleţile şi ţipam de la poartă:

– Bunicî, mă duc în Râpa Fântânii după apî!

– Fugi, da vezî sî vii azi!

Mă-ntorceam, dar nu degrabă. Opream pe la Camelia, mă sfădeam cu Nicu Răţoiu, speriam broaştele, fugăream raţele de la teică, mă zgăibăram într-un prun, luam vreo două perje necoapte, le ştergeam cu poalele rochiei şi le pocneam între dinţi.

Căscam gura pe la poarta Despinei, mă agăţam cu privirea de roata fântânii lui Stancu şi-i întărtam câinii. Ajungeam şi-n Râpa Fântânii. Mă uitam prin ochiul ei şi abia de-i zăream sufletul. Strigam: Hăi! Hăi! Şi-mi răspundea şi ea: Hăi! Hăi!

Vocea îi era rece şi-mi răcorea obrajii. O strigam iar: Hăi! Hăi! Da şi faci? Şi ea mă-ngâna: Hăi! Hăi! Da şi faci?

Ş-atunci, luam o ghetricicî şî i-o tufleam întri ochi!

– Fa, da tu ti pui cu mini?

Aş fi ocărât-o mai aprig, da mă chema bunica:

– Văleu, da s-o mutat Râpa Fântânii la Călimăneşti? Vrai sî pun sarmalili la hiert, sau li mănânci crudi?

 

 

 

Read Full Post »

dincolo de cortină

10695238_1540509476160722_1168625827_n

 

Venise primăvara. Pacienții adulți aveau voie în curtea spitalului. Copiii cu sufletele îmbătrânite o priveau de la fereastră. Copacii îi răsplătea cu muguri, așa știu ei să zâmbească. Verde!

Veneam din clinica mare cu rezultatul tomografiei, aruncasem un ochi, pricepusem, dar mă temeam de hotărârea doctriței. Voiam să mă odihnesc o secundă. La etajul cinci al Institutului Oncologic, fiecare dimineață însemna un nou război. Cei mici țipau, se împotriveau citostaticelor, cei mari le prindeau brațele și căutau o venă nou în care să înfingă branula. Cine câștiga? Cancerul.

M-am așezat pe bancă lângă un bărbat învârstă, învelit cu o pătură. Nu-i vedeam ochii, erau adăpostiți în spatele ramelor negre ale ochelarilor de soare. Era atât de slab încât oasele feței îi străpungeau pielea.

– Plângi! Vești rele?

– Nu par a fi rele. Sunt acolo patru ganglioni, dar profesorul Georgescu a zis că nu sunt periculoși.

– Cum e cerul?

– Ca un bol plin cu lapte de pasăre! (îl priveam mirată, părea că se uită spre cer)

– Sunt orb! Mi-am pierdut întâi ochiul stâng. Vedeam doar o parte a lumii și eram nefericit. Apoi l-am pierdut și pe dreptul. Nu mai văd nimic, dar sunt fericit. Vrei să-mi scoți telefonul din buzunar?

– Sigur!

Am băgat mâna în buzunarul halatului gros de moton, am dat peste o iconiță mică, peste o carte de rugăciuni, peste mătănii. Am scos telefonul din buzunar.

– Caută Ioana și apeleaz-o. E fiica mea.

Am căutat-o pe Ioana și i-am așezat telefonul la ureche. A ridicat mânasă-l țină și mi-a atins sufletul.

– Ioana, m-am hotărât, nu vin acasă, mi-a găsit doctorul o clinică, o să mă duc acolo. Au grijă de mine. Nu! Nu! Voi mergeți la muncă, aveți atâtea probleme. Nu, tată, o să mă vizitați. Mai vorbim, mă grăbesc. E aici o doamnă, mă ajută să mă mut pe altă bancă, mai la soare.

Toate băncile erau pline de oameni mari. Femei ce purtau peruci, bărbați cu fesuri ce le acopereau cheliile. Nimeni nu vorbea. Priveau cerul, în buzunare purtau iconițe, cărți de rugăciuni, mătănii.

Veniseră la slujbă. Dumnezeu nu vorbea, despletea razele soarelui și le cobora asupra lor.

Cei mici priveau primăvara de la etajul cinci. Pentru ei, Dumnezeu împodobea copacii cu muguri.

– Noi, canceroșii, murim ca elefanții!

 

Ryszard Kapuściński:

„Moartea venea de obicei în amurg, când elefanţii veneau la apă. Se opreau pe malul lacului sau râului, fiecare îşi afunda trompa în apă şi bea. Dar venea vremea când, bătrân şi obosit, elefantul nu-şi mai putea ridica trompa şi, ca să poată bea apă, trebuia să intre tot mai departe în lac. Picioarele i se afundau în mâl mai adânc, tot mai adânc. Lacul îl trăgea treptat spre abisul său, neînduplecat. O vreme se mai apăra, se mai zbătea, încerca să iasă din mâl, dar masa propriului corp era prea mare, iar puterea adâncului îl sorbea atât de paralizant încât, până la urmă, îşi pierdea echilibrul, cădea şi dispărea în apă pentru totdeauna… ”.  

Read Full Post »

jurnal de singurătate

581956_370887043037817_1622090029_n

 

În dimineața aia mi-am băut paharul cu amar până la ultima picătură. Aveam buzele arse, nici un cuvânt nu se așeza în pragul lor. Liniștea îmi sfărâma umerii, cerul se izbea în spatele meu prin fereastra deschisă. Doar picioarele frământau parchetul. Cu degetul mare desenam păsări și-ncercam să le-nvăț să zboare. Nici una nu se clintea, își strângeau aripile și-și făceau cuib în privirea mea. Adăpostisem acolo un copac bătrân izgonit de pădure.

Era iarnă! Casele purtau căciuli albe, le vedeam moțurile. Dormeau.

Casa mea era acoperită cu broboadă neagră, legată strâns sub bărbie, ferestrele aveau lacrimile înghețate.

Aș fi dezmierdat-o, dar mi-era gura amară.

Read Full Post »

jurnal de singurătate

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 

Dragul meu,

noaptea a fost zbuciumată ca o femeie ce se târâște în spatele sicriului purtat spre groapă.

Timpul se dilatase și împingea pereții tot mai departe de mine. Mi-am înfipt privirea în pernă, mi-am adunat genunchii cu brațele și m-am făcut mică, tot mai mică, în timp ce camera era tot mai mare. Tavanul se ridica și strivea stelele. Dimineața era atât de departe.

Te-am strigat. Am întins mâna ca o cerșetoare. Am amorțit așteptându-te.

Îngerii nu și-au desfăcut aripile. În Rai era liniște.

Când m-am trezit, câțiva fulgi îmi sărutau palma. I-am răsplătit cu lacrimi.

Ningea!

Acum știu de ce n-ai venit!

 

Read Full Post »

jurnal de singurătate

DIGITAL CAMERA

 

Mi-a fost viața un râu de lacrimi.

Peste el și-au făcut oamenii poduri, alții au cutezat să-și spele rufele în apele lui line.

M-am născut din sufletul unei pietre, și ca să ajung în lume, am străbătut tăceri, am înfruntat frigul, foamea, setea, dar am și chiuit de bucurie, și-am iubit.

Mi-a fost curgerea ca un sărut lung, tandru, nu mi-am ieșit niciodată din matcă, uneori tresăream la atingerea soarelui și mă dezmierdam unuindu-mi trupul. Când mă temeam, alergam spre pădure și-mi croiam loc printre copaci, fără să le deranjez rădăcinile. Ascultam șoaptele frunzelor și mă opream câteva clipe să admir păsările zburând.

Am încercat și eu, am sărit, dar ne-având aripi, am curs cascadă.

Daca-aș putea, mi-aș aduna lacrimile și m-aș întoarce în sufletul pietrei.

Read Full Post »

Older Posts »