Străzile erau pline de oameni, li se încurcau paşii.
Pădurea stătea pitită în spatele unei perdele dese, era ceaţă, nu-mi găseam poteca.
Nu aveam nici un rost!
Se zvonea că vine Crăciunul.
Şi-am alergat în gară. M-am aşezat pe o bancă şi-am aşteptat să plece şi să vină trenuri.
N-am îmbrăţişat pe nimeni, n-am plâns în urma nimănui, doar am tăcut şi-am înghiţit în sec.
Toate lacrimile l-am spart în colţul unui zâmbet, la plecare, şi zâmbetul mi s-a stins într-o ultimă lacrimă.
Venise Crăciunul.
Gara era pustie, doi puşti cântau colinde, legănându-se de pe un picior pe altul.
Auzeam doar Moş Crăciun, Moş Crăciun!
Nu-mi era frig, nu-mi era sete, nu-mi era foame, îmi era doar dor.
Mi-am luat dorul în brațe și l-am dus acasă pe braţe, nu m-a doborât povara lui.
N-am murit, ar fi fost prea simplu!
O imbratisare mare cat sa te cuprinda cu dor cu tot!