Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Noiembrie 2014

după ce-ai plecat

10704774_1534243970120606_1002952115_n

 

După ce-ai plecat,

verile mele nu și-au mai purtat pletele despletite.

Soarele se lungise pe pământ, iarba nu mai era verde,

ploile erau din ce în ce mai rare,  curcubeul se deșirase,

culorile îi zăceau decolorate în adâncul mării.

 

Nici eu nu mai eram aceeași.

 

Îmi târam sufletul ce-mi ieșise din piept de atâta durere,

călcâiele plângeau cu lacrimi sângerii, potecile se-ngustau,

nu duceau nicăieri, copacii nu mai rodeau.

Mi-era sete,

dar izvoarele se-ascunseseră în inima pământului.

Să nu le spurce nimeni susurul.

Anunțuri

Read Full Post »

10501743_10203131506866986_3292095913846647976_n

 

Își îndesau în buzunare zâmbete, le desprindeau de pe buzele oamenilor, din mers, pe stradă, de la Gara de Nord până la spital. Acolo le dăruiau celor din jur. Întâi pe-ale lor, și când sărăceau, pe-ale celor întâlniți în drumul lor.

– Mama, iarna oamenii uită să zâmbească!

– Poate de frig!

– Mama, sunt liberi, nu sunt țintuiți la pat, frigul nu-i o boală. Au voie pe stradă, nu-și numără leucocitele și trombocitele. Nu-i înțeleg. Îmi vine să-i întreb: Hei! Oameni, de ce nu zâmbiți? Să-i întreb?

– Întreabă-i!

– Doamnă, de ce nu zâmbiți?

– Măi fetiță, ești drogată?

– Nu, am cancer!

Ușa secției de oncologie pediatrică era mereu încuiată. Să nu fugă nimeni. Ea își lipea nasul de geam și ciocănea încet.

– Hei, sunt eu, nebunel, Daria de la Brașov, am venit!

Copiii ieșeau din camere, cei care puteau, care nu aveau brațele atârnate de perfuzoare, și strigau:

– Doamna Doctor, Doamna Doctor, a venit Daria! Ce bine, o să ne distrăm, o să ne tatuăm, ea are mereu acuarele!

Și Daria zâmbea larg, și colțurile gurii se prindeau deasupra capului.

– Elena, de ce nu vrei să vorbim?

– Ce-ți pasă ție, tu ai păr, eu sunt cheală de aproape doi ani!

– Nu am păr, e o perucă, mama o împletește așa frumos. Ea o spală. Azi nu fac tratament, n-am leucocite, vrei să stau cu tine?

– Tu, n-ai tu leucocite?

– Nap! Dar o să am mâine. În noaptea asta o să ningă!

– Și care-i legătura?

– Elena, fulgii, sunt viață, picături mici de viață, leucocite. Mama mi-a spus!

Și-n noaptea aia a nins la București, așa cum nu mai nisese demult! Era Sfântul Andrei, sau Moș Nicolae, sau poate era doar o noapte de iarnă în care cerul meșterea leucocite!

Read Full Post »

viață cu noduri

 

utilizator_20576_mare_MAINI

Și-i arătam în palmă

cât de înnodată mi-e viața.

Și-i urmam firul,

și el se tot lungea.

De parcă cineva îl tot înnoda,

mai primeam zile și nopți,

și nu se mai termina.

 

Când am ajuns în capăt,

am alunecat printre degete.

Read Full Post »

 

10805531_1562193787325624_429406326_n

Și-alunecam în moarte și nu mă lăsau, turnau oțet peste trupul meu aplecat deasupra sicriului.

Și mă uitam la omul meu, dar locotenentul nici nu clipea. Lacrimile mele fierbinți și mari îi înghețau pe față.

Și mă gândeam la copii mei, la fată, o lăsasem acasă, la cel din pântec, care nici nu îndrăznea să-și mai întindă picioarele.

– Când o vorbi preotul, să-l legeni! Să audă! Așa-i obiceiul la noi!

Așa mi-a șoptit muica la ureche.

Și iar am alunecat în moarte! Și iar au turnat oțet, și mă-ntrebam cum să-l legăn. Mai bine muream. Nu mi s-au mai încălzit brațele niciodată.

Mi-am strecurat o mână sub el, cu cealaltă l-am cuprins, dar n-am putut să-l legăn. Se încăpățâna să nu-mi zâmbească. El auzea, eu nu auzeam, el pleca, eu rămâneam, el dormea, eu n-am mai dormit niciodată. Cum venea noapea, țipam de frică! Mut, să nu sperii pe nimeni!

Doctorul și-a așezat palma peste palma mea adunată ca un ghem. Îmi înfipsesem unghiile în podul palmei, îi striveam cărările.

– O să-ți dăruiesc niște mănuși călduroase!

Și m-am întors acasă, și mi-am luat fata în brațe, și ea îmi spunea: Mama, câh, câh!

Miroseam a oțet, a moarte!

Dar n-am murit, ar fi fost prea simplu!

Trebuia să mă plimb printre mese și să întreb E bună mâncarea bărbatului meu?

Așa era obiceiul!

– Domnule doctor, de ce n-am murit?

– Ar fi fost prea simplu!

 

Read Full Post »

jurnal de singurătate

10811382_1564000620478274_1260585504_n

(imagine primită de la Elly)

L-am cunoscut în cel mai trist moment al vieții mele.

Venise prea târziu? Venise prea devreme?

N-am știut ce să-mi răspund. Părea o întrebare cu două variante, ambele corecte!

L-am lăsat să plece. L-am strigat să se întoarcă, apoi l-am gonit!

M-am apucat de pictat. Păduri. Și toate pădurile priveau ca el. Verde!

Am început să cânt. Și toate cântecele erau despre el.

M-am împrietenit cu vântul, și fiecare îmbrățișare îmi aducea aminte de brațele lui.

Am alergat desculță la mare. I-am înfruntat valurile, am privit în adâncul ei, și mi-am înfipt inima într-un colț de zâmbet. De-al lui, eu îl spărsesem!

Îmi rămăseseră doar munții.

Și-am început să-i străbat.

Și-am început să-i scriu.

Scrisorile nu i le-am trimis niciodată. Venise în cel mai trist moment al vieții mele.

Prea devreme!

Prea târziu!

 

Read Full Post »

10726729_585445084914347_463720134_n

Cerul plângea în hohote, pământul avea fața plină de bălți.

De sub streșini o priveau păsările. Își țineau aripile lipite de trup, azi nu zburau, nu cântau.

Își pusese un sac de nailon în cap și mâna vaca spre casă!

De parcă vaca o asculta pe ea! Se oprea la fiecare poartă și se-ntindea să apuce, cu buzele alea groase, frunze de prin copaci.

Of, amar de ea viață. Ce-i veni să o ducă la păscut? Poate că-i era jenă. Copilul ei mânca lapte!

– Mumă, a cui eși? Unde umbli pe vremea asta, fugi acasă, o veni apa mare!

Să fugă? Nu putea, îi înghețaseră picioarele, noroc că-i dădu un cioban sacul ăla de plastic și nu i se strecura ploaia pe sub piele, să-i înece inima.

– Nu-s de pe aici!

Îi era rușine să spună cine e.

Ce ajunsese!

Nu mai îndrăznea să se uite în oglindă.

Era o slăbătură, i se vedeau coastele, obrajii i se sprijineau în colțurile gurii. Degetele îi atârnau. O slută!

– Măi fată, ia-o de funie și trage-o cu putere! Ai să te-mbolnăvești! Tu o mâni pe ea, nu ea pe tine!

Își lăsă ochii în jos. Lacrimile i se înnodau în barbă.

Inima țipa disperată că se îneacă.

 

 

Read Full Post »

10721109_585444851581037_1970893068_n

 

Și-ntr-o seară am vrut să fug!

Mi-era dor de munții mei, mi-era dor de zăpadă, mi-era dor de mâinile mamei frământând cozonaci. De Crăciunul alor mei!

Eram atât de departe de casă. Auzeam Dunărea purtându-și valuri! Auzeam vântul! Sufla oltenește, tăios! Parcă hăulea! Nici un fulg nu se topea sărutând pământul. Cerul își înghițise ninsorile.

Eram o străină văduvă. N-aveam nici nume, mi se spunea soția locotenentului!

Vântul cobora prin horn, flăcările îi ardeau coada și țipa. Soba se clătina, sau poate mi se părea.

Ca să se răzbune, zdrăngănea tabloul prins de poartă. Așa e obiceiul în Oltenia, timp de un an, fotografia celui plecat e înrămată și atârnată la poartă. Să știe satul! Să nu cumva să intre urătoarii! Aș fi vrut să o smulg! De câte ori veneam de la cimitir mă întâmpina râzâd. Mă opream și-l priveam.

– Râzi? 

Ța Sanda mă vedea și striga:

– Frumos bărbat ai avut mumă, mânca-i-aș gura lui!

Nu-i răspundeam! Rămânea bocind, ștergându-și lacrimile cu pestelca!

În seara aia aș fi fugit acasă. Mi-aș fi luat copilul, tabloul din poartă, aș fi urcat fără bilet în primul tren, că n-aveam bani să-mi cumpăr, și m-aș fi întors la munții mei, la zăpadă, la mâinile mamei!

Vântul continua să izbească poza locotenentului de gard!

Fiecare bubuitură mi se înfingea în stomac și-mi răscolea măruntaiele.

Am ieșit tiptil în curtea, m-am dus la poartă, am desprins tabloul, l-am luat în cameră, unde mai erau câteva înșirate pe pereți și mi-am pus ceasul să sune dis de dimineață, să-l pot duce înapoi înainte să se trezească ai casei.

În noaptea aia n-a știut nimeni că locotenetul meu nu-i!

Nici vântul nu s-a mai plimbat pe uliță, a început să-mpingă furios Dunărea.

 

Read Full Post »

Older Posts »