Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Octombrie 2014

10726729_585445084914347_463720134_n

 

Mă prinsese iarna la Poroinița, satul unde eram învățătoare. Ningea cu fulgi mari, liniștit, oltenește, și zăpada se așternea tăcută. Mă temeam că n-am să mai văd cărarea, că o să mă rătăcesc în pădurea ce lega cele două sate, Poroinița de Rogova. Priveam speriată pe fereastră. Mă uitam la botinele mele scurte, cu talpa subțire ca lipia și simțeam cum degetele de la picioare se ghemuiesc. Șase kilometri nu erau ușor de străbătut, începusem să mă rotunjesc, de când dăduse prima oară din picioare copilul. Abia așteptam să termin orele. Elevii îmi simțeau spaima!

– Auzi Doamnă, dacă te temi, te ducem noi până în buza pădurii, mai departe nu ne avântăm, cică într-o seară ieși lupul în drum!

– Taci, fă, Nicolițo! Ce zâci, vrai să lapede doamna plodul? Nu iese lupul zâua! Ș-apoi Doamnă, țipi șî mata, te-o auzi vreun cioban!

Îmi venea să vomit, mi se ridicase stomacul până în cerul gurii!

– Doamnă, da-l auzi, că el urlă de foame! Și dacă vrai, îți dau eu azima mea cu magiun și i-o arunci lui!

– Netoată ești fă, da lupul nu mănâncă azime, e carnivor nu așa zâse Doamna! 

Mă rugam la Dumnezeu să treacă măcar o căruță. Dar n-aveam eu norocul ăsta, de când acceptasem postul, nu mă întâlnisem pe drum decât cu nebuna din marginea satului, de la Rogova. O femeie ciudată, învelită în preșuri, legate cu sfoară în jurul trupului, cu o căciulă mare de blană pe cap, de sub care mă urmăreau niște ochi albaștri. Ea nu mergea pe cărare, ci prin albia secată a râului ce-o însoțea. Of! măcar ea de-ar fi.

Le-am dat drumul copiilor, mi-am tras scaunul aproape de sobă, i-am deschis ușa, am răscolit jarul și mi-am apropiat fața de el. Să-mi usuce lacrimile! Îmi spuneam: N-o să se întâmple nimic! N-ai ce să pățești, nu te sperie pe tine zăpada! Dar inima mea era fricoasă și bătea cu putere, ca un clopot care-și cheamă enoriașii la slujbă!

Am încuiat școală, am trecut podul, și-am început să urc dealul spre pădure.

În marginea pădurii mă aștepta Nebuna. Avea picioarele învelite în niște cârpe, o haină mare de sub care atârnau preșurile, iar într-o mână ținea o găleată goală. Când a văzut că mă apropii a coborât în albia secată ce însoțea drumul.

– Pe mine mă așteptați?

– Nu vreți să vorbim?

– Șșșșt! Mergi repede, se așterne zăpada, o să îngheți, în pădure viscolește, aici e bine, să vezi când coborâm spre Rogova, te ia pe sus!

Mi-am ridicat gulerul paltonului, mi-am scos fularul și mi l-am făcut turban, și-am coborât după ea. Acolo nu simțeam vântul, ne adăposteau malurile.

Nu mi-a spus nimeni, niciodată, cine era nebuna de la marginea satului.

 

Read Full Post »

jurnal de singurătate

 

10564830_1511204379091232_1116683995_n

Mi-am smuls sufletul

și l-am ascuns sub pernă.

Plângea!

Lacrimile fierbinți

mi se prelingeau prin vene

și mă topeam.

Bucăți din trupul meu

se lipiseră de așternut.

 

Mi-am lipit ochii de fereastră

și mii de fulgi roiau în jurul ei.

Erau liberi!

 

Doar eu

zăceam într-o cameră goală

și sufletul se zbătea sub pernă.

 

 

 

 

Read Full Post »

Casandra

ionut caras

Sursă imagine: Ionuț Caraș

 

În ziua de Crăciun, m-a trimis și pe mine soacră-mea prin sat cu împărțituri, colaci, cârnați, carne, cozonac, caltaboși, tobă. Intram rușinată în casele oamenilor, ca o văduvă timpurie ce eram, rânduiam cele pomenite pe masă și șopteam: Să fie de sufletul…

Bărbații casei se ridicau, plecau ușor capul și-mi răspundeau: Să fie primit, taică! și lacrimi mari oltenești alunecau pe obrajii lor: tata Genu, tata Iaciu, a lui Ciubotea, soțul Victoriei, unchiul Vasile, a lui Trerentea, fie iertați! Doar la Daia și la Casandra primeau ele, bâtrânele văduve, cu mâinile lor zbârcite de atâta muncă. La Casandra zăboveam. Intram în bucătăria mică, cu tavanul sprijinit pe tăblia patului, atât era de scundă, mă așezam pe-o margine, lângă sobă, îmi sprijineam spatele de o pernă și o ascultam:

– Îuu mumă, amar de muierea văduvă! Da-i bun că ai fată, că de aveai băiat, te uita dracu, îți uita și numele! Te striga: Fă, ce lăsași târna în mijlocul bătăturii, ai chiorât? Așa pățăsc eu mumă, nurorile vin, te judecă, iau tot ce pot lua, că astea și de n-ar avea mâini, ar lua cu gura și-ar pune în cârcă, și pleacă trântind poarta! Of, i-am crescut dintr-o strachină pe toți, eu beam apa în care limpezeam blidele, să le-ajungă lor, ș-acu? Acu s-o mutat necuratul în mintea lor a proastă! Da ce să faci, taci, că de zici, de hutuchește și te înfruntă! Păi să vezi ce-mi făcu mie a mare! Veni mumă, scoase tot în curte, le scutură de le luă zbenghea, le tufli bombănind, tăie porcu, îl urcă în portbagaj și plecă! Da să zică ea: Na fă muiere și ție o bucată de cârnați! n-a zis mumă, n-a zis! Hapsâna! Cică m-o despuțit. Da cin să-mi facă mie mizerie? Cin? că eu șed colea pe-o scândură, nici nu intru în casă! Noroc cu soacră-ta că se gândește la mine, și ea a învățat de la nepotu Mehai! Că așa a fost el învățat de răposatul! Bun cumnat am avut, m-au ținut și pe mine cu ciurda de băieți! Trei maică, și toți trei plecați! Cât despre ele, rele, de, eu sunt soacră! Să fi trăit bărbatul meu al doilea, păi mai îndrăzneau? Da bine că ai fată! Fata ți se cuibărește la sân mumă, și când pleacă are ochii plini de lacrimi, și-ți sărută mâna, și te-ntreabă: Mamă, mai poți? Mamă ai? N-am văzut eu la Verginica, până să urce în mașină îi mai aduce două găleți cu apă! Și l-o dat și pe al ei după ea!  Uite, ale mele sunt goale. Îi lunecuș pe uliță, da mă duc, ce să fac mumă! Hai să mănânci nișe miez de nucă! Ce de-mi adusăși mumă, bietul băiat cum l-o înghițit pământul. Io fi și lui dor, cum îți e și ție! Da-i bine mumă că ai fată! S-o crești cu drag de socrii, și de-o pleca la oraș, să nu ne uiți, că tu parcă ești de-a noastră. Ai suflet cald, ca pâinea când o scoți de sub țăst! Mereu mi-a fost drag de tine, așa să fi avut și io o noră. Păi îi pupam tălpile!

Nu mă mai dădeam plecată. Era clad la Casandra și mirosea a nuci coapte și azime proaspete. Într-o crăticioară avea câteva sarmale puse la fiert, iar într-o strachină pe masă niște jumări aurii!

Ha mumă, da nu stai să mănânci cu mine? 

– Nu pot Casandră, trebuie să hrănesc fata, da mă duc să-ți aduc apă!

– Auzi mumă, ia tu o găleată, iau și io una, și viu cu tine, mai văd și eu lumea pe uliță, c-or fi femeile cu împărțituri!

Și-a tras niște cizme bărbătăști în picioare, a luat bastonul de după ușă, și așa mărunțică mergea în spatele meu. Mi se lovea inima de coaste, ar fi ieșit din piept și i-ar fi sărutat mâinile și fruntea.

Read Full Post »

zile și nopți

10719396_1542154999329503_1984246629_n

 

Îmi împart nopțile:

cele albe le îndes într-un cufăr,

înstelatele le agăț la fereastră.

pe cele petrecute cu tine

le strecor în suflet.

Nu știu ce să fac,

sunt câteva

în care te-a prins dimineața

în brațele mele,

să le așez în grămada cu zile?

Read Full Post »

mi-e toamnă

 

10723527_584651804993675_308957587_n

S-a dezbrăcat cerul de hainele albastre

și-a îmbrăcat un veston cenușiu și ponosit,

fără să-și prindă soarele în piept.

 

Nu-i întind mâinile, nu mi le poate încălzi,

mi le-am strecurat în buzunarele adânci,

și mi-am înfipt degetele în podul palmei.

 

Strada e pustie,

nici un pas nu-i străbate șira spinării,

noaptea se grăbește să-mi întunece ferestrele.

 

Mi-am ascuns ochii sub pleoape,

mi-a zăvorât gura, și-am ferecat poarta sufletului.

Mă tem de zăpezi timpurii!

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »

jurnal de singurătate

10555235_1507862512758752_2065052573_n

 

Mă plimb prin camera goală şi întunecată de la un perete la altul. Îmi duc inima în spate, n-a mai încăput în piept. Îi simt lacrimile prelingându-se pe şira spinării.
Îmi aprind o ţigară şi mă înec în fum. Mi-e gura amară, m-am hrănit cu bucăţi mari de tristeţe, chiar şi în nopţile când nu puteam dormi.
Vântul se roteşte în jurul casei, din când în când smulge câte-o ţiglă şi o sparge. Ploaie se răneşte în cioburi. Streşinile plâng în hohote.
Îmi desprind o lacrimă de pe-o geană şi o izbesc de parchet, lacrima nu se sparge, alunecă într-un colţ. Un păianjen îşi spală pânza în ea.
E trecut de miezul nopţii. Mă plimb de la un perete la altul, îmi duc inima în spate, n-a mai încăput în piept.

Read Full Post »

DSC_0086

(doi copaci îmbrățișați! I-am descoperit astăzi la Cascadele Urlătoare din Vama Buzăului)

 

Copacii se rușinau de goliciunea lor,

toamna le deșirase hainele verzi.

O stâncă plângea în hohote,

lacrimile îi alunecau pârău.

 

Mi-era sete!

Umblam cu buzele întredeschise,

vântul credea că vreau să-l sărut.

Mi-era dor

și țineam brațele-ntinse.

 

Un nor se lăsa aproape de mine,

îi simțeam răsuflarea în ceafă.

Copacii se rușinau de goliciunea lor,

o stâncă plângea sughițând.

 

Era toamnă și-un vânt rece

râdea în hohote de noi!

Read Full Post »

Older Posts »