Dincolo de cortină, umilința
Era în decembrie 1990, ninsese din belșug, se apropia Crăciunul. Cartierul militar în care locuiam, la marginea marelui oraș Vânju Mare, era dintr-o dată animat. Copiii luaseră vacanță, oamenii tăiau porci, soldații plecau în permisie, doar noi două, Daria și cu mine, ne chinuiam să montăm un brad artificial într-un suport. Prea mari planuri de sărbători nu aveam. Unde să plece o văduvă de 23 de ani cu un copil? În Rai? Un lacăt mare în zăvorâse poarta.
Butelia își epuizase și ultima picătură de gaz. Mă chinuiam să fierb câteva sarmale pe un reșou mic. Cozonacii nu făceau parte din povestea acelui Crăciun. Doar lacrimile luceau în loc de stele.
La un moment dat am auzit larmă. Mi-am aruncat un ochi pe fereastră și am văzut camionul care ducea buteliile la Craiova. Am desfăcut-o repede și pe a mea, am lăsat aragazul singur, mi-am luat fata în brațe, și-am pornit târâș spre locul cu pricina.
Un domn important făcea lista. Era o îmbulzeală ca la coadă la portocale. Ofițeri, nevestele lor, copiii, și cei mari și cei mici!
– Ce, doar nu-i umpleți și ei butelia? Ea nu mai are bărbat ofițer! Și așa ocupă apartamentul armatei!
Așa spunea o voce feminină în mulțime. Am tăcut și-am înghițit! Învățasem de la bunica:
Lasî dragul bunicii, capul plecat sabia nu-l taie!
– Da! Da! are dreptate doamna, păi ce, ea să-și ducă butelia în Vânju, la civili!
A venit și rândul meu. Domnul, șeful buteliilor, un fel de Moș Crăciun, m-a refuzat!
Butelia mea a rămas în zăpada. Noi ne-am târât în casă, cu ochii în sus spre cer!
Credeam că acela va fi cel mai trist Crăciun, dar mă înșelasem, aveam să petrec un alt Crăciun, mai trist!
Crăciunul la Fundeni! Aceleași personaje, Daria, eu, perfuziile și multe lacrimi!
Săvă fie noaptea sfetnic bun!
Sfetnic bun sa-ti fie si tie noptile ce vin…
Cumplit…:(
Oamenii sunt capabili de atat de multa rautate, cat nu ne putem imagina! Tot mai des imi este lehamite…
Nopti linistite si zile frumoase sa-ti fie!
da, oamenii sunt mai răi decât furia naturii!
„omu’-i lup pentru… om!” – pe toate meridianele, lipsa de solidaritate, de compasiune si de respect depaseste uneori cea mai oribila imaginatie sau fictiune… m-am reîntors din România zilele-trecute, dar ma retin si-abtin de-a descrie multe si marunte…
* * *
sanatate, curaj si pace sufleteasca… cu drag, Mélanie
A, ce tristă e! Cred că e imaginație, nu e așa!
ar fi fost bine…
O zi senină!
o zi caldă de toamnă!