Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Septembrie 2014

 

Cornelia Reich

Fata îi zâmbi! Se ridică pe vârfuri și îl sărută, băiatul ieși, ea închise ușa, oftă adânc, și se întoarse spre mamă.

– L-am văzut pentru ultima dată!

– Nu vorbi așa!

– Simt!

– O să se întoarcă la primăvară, în martie.

– N-o să mă mai găsească! O să-mi fie dor de el. Am avut șapte ani fericiți, am cunoscut gustul iubirii, m-am înfruptat din ea, mi-a ținut de cald, mi-a potolit setea, mi-a domolit frica, disperarea. Să te rogi pentru el să fie fericit. Nu-mi plac despărțirile. Mi-e din ce în ce mai greu să trăiesc. E un chin. Îmi aud respirația, uneori se oprește în piept și mă sperii. Ce alb e totul, ce de zăpadă! Iarna asta n-am atins-o, ieși un pic și adu-mi un pumn, să-i simt răcoarea. 

Mama a ieșit în curte, a umplut pumnii cu zăpadă și i-a adus-o. Fata și-a scufundat fața în palmele ei și a atins-o cu vârful limbii.

– Ce dor mi-a fost de ea. O să-mi lipsească! Și marea o să-mi lipsească! Hai să ne uităm la poze! Hai să visăm că va mai fi. Ține-mă de mână, strâns, să te simt! Să nu stai lângă mine când va veni, n-o să te pot privi în ochi, o să mă ardă durerea ta. Să nu țipi, să mă lași să zbor, să nu-mi frângi aripile. Nu te pot lua cu mine. Plecăm pe rând, dar o să te așteptăm, și-o să te iubim, și n-o să te mai rugăm să faci nimic, o să facem noi pentru tine, o să te răsplătim. Uneori mă gândesc că te-ai măritat cu cancerul, i-ai dăruit și un copil. Să se termine odată! E prea mult! Nici un om normal n-ar putea duce atâta povară. Parcă nici nu mai merg dreaptă. Mi-am pierdut mândria. Și zâmbetul mi l-am înghițit, nici ochii nu-mi mai lucesc, părul e trist, nici pieptănat nu mai tresare. A murit înaintea mea. E ciudat să vezi cum mori pe bucăți. Părul, picioarele… Scoate un album! Nu ăla, cel din 2008, a fost anul meu de lorie, și 2009, până prin octombrie. Ce dar ți-am făcut de ziua ta! N-ai să-l uiți niciodată! Am un folder, se numește viața mea secretă, e singurul pe care ai voie să-l deschizi, în rest nu te atingi! Poate o să le șterg! Mă mai gândesc. Să înveți să fii egoistă! Nu-ți mai pune sufletul în palmă! Mi-ar fi plăcut să rămâi bogată, să te știu în siguranță, poate o să începi să faci ceva și pentru tine. Ia-o de la capăt, de la 23 de ani! Povestește, desenează, cântă, aleargă, fugi în lume! Fă ce-am făcut eu, TRĂIEȘTE!

Read Full Post »

 

972954_1539231739621829_60825_n

În ultimul timp sunt tot mai tristă, mai obosită, un sertar secret al sufletului s-a deschis, și amintiri dureroase mi-au șfâșiat trupul. Bucăți din mine zac înșirate prin casă. N-am putut să mă împotrivesc.

– Mama, hai repede acasă, nu pot respira.

– Sar într-un taxi, nu închide, respiră cu mine.

Lăsam o secundă telefonul jos, cât să cer voie să fug.

– Ce, iar a sunat-o? Eu nici nu cred că e așa bolnavă! Nu cred că are recidivă.

– Să-mi explice cineva de ce fiica ei a intrat la Șaguna și nu la alt liceu.

– Aș da-o afară, dar o apără legea.

– Acum noi suntem la putere!

– E în comă? a plecat la București? Și cât stă?

Îmi ascund capul între umeri, îmi acopăr urechile cu palmele, încerc să mă ascund, dar amintirile se țin după mine.

– Mama, împotrivește-te, fă ceva, nu-i mai lăsa, cum vrei să mă aperi pe mine, dacă tu nu ești capabilă să te aperi pe tine! Îmi pierd încrederea în tine. Nu pot lupta singură, e nevoie de forță. Du-te și povestește cuiva ce ni se întâmplă!

– Cui?

– Nu știu, lumii pe stradă, scrie pe un perete!

Îmi eliberez urechile și-mi îndes pumnul în gură! Simt nevoia acută să spun, să-mi curăț sufletul.

N-ai să poți face față, nu te poți împărți! Eu sunt prioritatea. Nu-i lăsa să te încătușeze, ai nevoie de mâini să-mi faci tratamentul!

Stomacul se zbate, se ridică spre gât și mă sufocă. Ochii se lasă acoperiți de pleoape, pe la colțuri alunecă lacrimi fierbinți.

Bucăți din mine zac înșirate prin casă, nu mor, ar fi prea simplu!

De unde vii?

Nu știu!

Eu cred că te-ai născut dintr-un izvor firav! Curgi lin, fără să faci zgomot, ocolești orașele, te ferești de oameni. Uneori te ascunzi în inima unei păduri și lași animalele să-ți potolească setea. Speli relele pământului și-ți tulburi apa.

 

 

 

Read Full Post »

scrisoare

 

10719395_578964878895701_1396402697_n

 

Cărările plâng cu faţa ascunsă în iarbă, păsările se adună cârduri, copacii îşi lepădă hainele, cerul se lăsă pe umerii pământului, doar eu stau cu mâinile în buzunare şi privesc Toamna.
Am plâns şi eu o vreme cu faţa înfiptă în pernă, am avut şi eu aripi, am știut rostul zborului, dar s-au frânt, am purtat şi eu haine colorate, dar s-au învechit și s-au zdrențuit pe la poale, am cutezat să bat în poarta cerului şi am rămas fără degete, acum îmi ascund mâinile în buzunare.
Să nu vadă Toamna că sunt ciungă.

Read Full Post »

dincolo de cortină

 

Urme de om si caine Blog

 

Dincolo de cortină

Și pe ei să-i cinstim bunicî, acolo ni ducim șî noi, și cum i-am pominit noi aici, așa ne-or primi șî ei!

 

Femeia își frământa mâinile, de parcă ar fi vrut să-și frângă degetele. Îi înghețaseră. Târâise câteva coșuri cu merinde, stătuse la slujbă, apoi așteptase o oră lângă mormânt, până veni preotul.

Of, când te văd mi se rupe sufletul! Ai înghețat, e frig tare. Câte luni? 

– Nouă, părinte!

– Nouă? Parcă și atunci a fost frig, a nins, a plouat. Martie!

– Nu știu. Acum e foarte frig, mi-au înghețat picioarele.

– Păi pe zăpada asta, cum să nu-ți înghețe. Hai să-ncepem, să te duci și tu acasă.

Îi înghețau lacrimile pe obraji.

Împodobise un brad cu globuri argintii, pusese și un cadou, era nedeschis, și așa avea să rămână. Și de aici unde să se ducă? Acasă? Da, acolo, unde alt undeva? O să bea o cafea aici, are termosul cu ea, o să fumeze câteva țigări, ea are voie, n-o ceartă nimeni. Stă și povestește. Cuvintele ei se rostogolesc grăbite, are atâtea de spus, unele sunt  fierbinți, încât topesc zăpada, altele îngheață în vârful buzelor și i le rănesc. Oamenii se pregătesc de sărbători. Ea nu! Ea s-a pregătit de pomană. A făcut totul temeinic, că așa învățase de la bunica.

– Bunicî, întâi cureți casa sî intri îngerii, apoi ti închini cu ei, aprinzi tămâie, ș-apoi ti apuci di treabî. Sî nu chemi pi nima sî ti agiuti, ci-i făcut di mâna ta i pun făcut. Ș-apoi fimeili vin șî vorghesc, râd, ci grijî au ieli. Da sufletul tău i neguros. Sî nu ti temi cî nu termini la timp. Dumnezău ti vegheazî! El i în tot șî în toati! La sfârșât, când i totul gata, pui saramalili la cuptor, sî hiarbî încetuț, și tu întinzî mesili. Așa să faci, sî înveți di la mini, că m-oi pomeni! Sî nu uiți sî dai flori di pomanî, mereu sî dai, li pui lângă farfurie.

Ce de-o învățase bunica, de parcă ar fi știut că toată viața o să facă pomeni.

– Văleu Marcică, da n-ai ce-o învăța?

– Lasî Filip, sî știe, o pleca prin străini, noi n-om mai hi! Omul tre sî știe șî di bucurie și di necaz. Io o învăț, di o vra sî țânî minti, i-o folosî!

Stătea pe bordura de marmură, cu ceașca între palme, sorbea câte puțin din cafea, avea gura înghețată. Țigara nu și-o aprinsese, aștepta să i se dezmorțească mâinile.

În biserică oamenii cântaseră colinde, ea le plânsese.

Își adună coșurile, așeză cadoul mai sub brad, și porni spre viață. Dincolo de linii era atâta zarvă, era sărbătoare, aici era liniște și zăpadă, multă zăpadă, un câmp alb.

Ea nu mai avea pe nimeni, toți ai ei erau aici, tăcuți. Nici ea nu mai avea chef de vorbă, de lume.

Îi era mereu somn, poate din cauza medicamentelor, doar că ea se trezea în fiecare dimineață cu mult înainte de a porni primul autobuz. Îi făcea pârtie cu pașii ei mărunți urmați pe pașii cățelului ei!

Read Full Post »

am fi putut fi pereche

 

10581382_1541849022693434_1098603682_n

 

 

Braţele îi atârnau grele,

păreau frânte, cu pielea uscată,

nici o frunză nu-i îmbrăca trupul.

 

Era stingher, privea pământul ruşinat,

îl lovise un tunet, îi schilodise trupul,

pădurea îl gonise,

stătea într-o margine de drum.

 

Am fi putut fi pereche.

Read Full Post »

dincolo de cortină

 

10637943_1540509426160727_145732844_n

Dincolo de cortină

 

Locotenentul a intrat pe ușă ca vântul de primăvară, cu fața îmbujorată, cu palmele întinse spre mine, m-a cuprins, mi-a desprins tălpile de pe parchet, și mi-a șoptit la ureche:

– Vino, a venit primăvara, a venit cu adevărat! Vreau să-ți dăruiesc ceva!

– Și aici de ce nu-mi poți dărui?

– Darul meu își are rostul lui, acolo, într-o margine stingheră de drum.

M-am lăsat dusă de dragul sufletului meu dincolo de unitatea militară, spre Traian, comuna unde eram învățătoare. Pământul tresărea verde, câțiva nori, ca vata de zahăr, se deșirau deasupra noastră. Mirosea a proaspăt, a viață. M-am ridicat și l-am sărutat. De fiecare dată când buzele noastre se-ntâlneau, inima îmi bătea năvalnic în spatele sânilor prea mici, iar trupul mi se topea. Mi-am strecurat mâna în palma lui, era al meu.

Am sărit un șanț, ce însoțea șoseaua, și am ajuns în fața unui zarzăr pitic, plin de fluturi albi. Mirosea dumnezeiește, a Rai.

Locotenentul s-a așezat în genunchi, m-am așezat și eu, am cuprins copacul în strânsoarea noastră, și el ne-a răsplătit cu o ploaie albă.

 

În fiecare primăvară, când înfloresc zarzării, cei stingheri, crescuți pe marginea drumului, merg și-i îmbrățișez, sunt darul meu, așa mi-a spus mie locotenentul!

– Mirosiți la fel, a fericire!

 

 

Read Full Post »

plouă

 

10681553_578020558990133_1379253503_n

Ploaia a spart cerul!

Picăturile se strecură pe sub haine

și-mi sărută cu buzele lor reci

trupul încins de prea mult dor.

 

Asfaltul are fața plină de bălți,

pașii mei le strivesc,

copacii se scutură de păsări,

felinarele au genele ude.

 

Mi-e frig,

brațele tale sunt prea departe.

Read Full Post »

Older Posts »