Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for August 2014

 

1378401_584853188246092_359827707_n

Drumul spre tine e pavat cu lacrimi,

străjuit de copaci bătrâni și știrbi,

în care nici păsările nu-și mai fac cuib.

 

Mi-s tălpile însângerate și ochii pustii.

Am bărbia înfiptă în piept

și mâinile-mi atârnă nătângi pe lângă trup.

 

Drumul spre tine, Copilărie,

taie obrazul unui deal,

i se odihnește o clipă în frunte,

apoi coboară trist printre cruci.

 

 

 

 

 

Read Full Post »

despre mine

10621800_1527602894118047_1054141920_n

 

Mă desprind din îmbățișarea ta.

Așternuturile au fața ridată.

Trupul meu miroase a lacrimi.

Gura mi-e ferecată.

Nu salut pereții, nu le tulbur somnul.

Doar ușa bombăne scârțâind

și ceasul vorbește continuu.

Îmi iau cafeaua și-mi sting visele în ea.

 

Mai târziu o să răscolesc zațul.

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »

femeia pasăre

 

Daniel Gerhartz____Open ArtGroup

 

M-am înhăitat cu un pescăruș!

El țipa zburând deasupra mării

eu strigam despicând valurile.

 

Am întâlnit o bufniță,

ea singură, eu singură,

o vreme ne-am ținut de urât.

Ea locuia pe gard,

eu mă aciuasem pe pervaz,

într-o colivie.

Despre ea se spune că aduce ghinion,

eu m-am născut sub o stea nenorocoasă.

Ne-am privit în ochi,

ai ei erau sticlosi, ai mei plini de lacrimi.

 

De la o vreme,

câmpul meu s-a umplut de ciori!

Ele îndoliate, eu îndoliată.

 

Nu cânt, strig! Am ochii sticloși

și mi-au crescut aripi!

 

 

 

Read Full Post »

 

10643419_1527343077477362_817579287_n

Ție, Neștiutule!

 

Am întrebat marea unde te pot găsi,

ea și-a adunat grăbită poalele și s-a retras.

N-a vrut să-mi răspundă.

 

Am răscolit nisipul,

ți-am căutat pașii printre urmele care plecau.

M-am depărtat, poate trebuia să privesc în jur.

 

Doar vântul știe unde-mi ești,

dar el e mut!

L-a pedepsit Dumnezeu, purta vorbele!

 

 

 

 

 

Read Full Post »

Steven DaLuz

 

Dormi?

– Nu dorm, răscolesc tavanul. Caut un vis! Mi l-a alungat ploaia cu tunetele ei, s-a ascuns într-un colț! Tu dormi?

– Nu dorm, răscolesc printre amintiri, îți caut zâmbetul. Am avut o zi grea, mi-am prins aripile într-un nor.

– Privește-mă, zâmbesc, e pentru tine!

– Și lacrimile?

– Sunt pentru mine, mi-au înghețat obrajii, îi dezgheț.

– Depărtează perdelele, clipesc, e pentru tine. Ca un zâmbet!

– Și lacrimile?

– Curăț fereastra, a stropit-o ploaia care ți-a fugărit visul. Ce mai e pe acolo?

– Copacii se dezbracă de haine, august se urcă în calendar. Pe acolo ce mai e?

– Azi a fost gălăgie, un înger s-a îmbolnăvit de dor și-a tot plâns. L-am oblojit! O să-i treacă, o să se învețe. Și eu m-am învățat!

Ea nu se învățase! Aici nu știe nimeni cum să se poarte cu un om bolnav de dor.

– Dormi?

– Nu dorm, învelesc visele cu pânză de păianjen. Tu dormi?

– Nu dorm, nu pot. Sforăie luna

– Luna sforăie?

– Doar când e obosită! Și acum e obosită. Ține pe umeri un cer înstelat. Pentru voi, cei cu nopți albe! Ți-ai găsit visul?

– Nu, nici nu l-am mai căutat! Ți-ai găsit zâmbetul?

– Nu, nici nu l-am mai căutat!

Read Full Post »

30536_130914176922241_7777018_n

 

Oamenii sunt ca anotimpurile.

Vin şi plecă din vieţile noastre.

Am întâlnit oameni Primăveri. Unii erau ca nişte muguri, firavi şi duioşi. Alţii erau tumultoşi, scoteau râurile din matcă şi-mi loveau obrajii cu apa lor noroiasă. De ei mă temeam cel mai tare.

Şi oamenii Veri sunt de două feluri. Cu câţiva am colindat dealurile, ca nişte fluturi, cu zboruri tăcute, dar colorate. De alţii m-am ferit, au ademenit soarele şi mi-au pârjolit potecile, mi-au secat fântânile, şi tare mi-a fost sete şi dor!

Oamenii toamnă pot fi blânzi ca nişte bunici, poartă frunze aurii în loc de straie, au cămările pline cu struguri şi mere. Le-am trecut adesea pragul şi-am plecat cu poalele pline de fructe, dar pot fi şi furioşi, cu privirea veşnic încruntată, însoţiti de ploi aspre ce-ţi acoperă pământul. Cu bălţi. Şi-atunci nu mai ştii încotro să o iei!

Oamenii Ierni! Port şi acum pe buze sărutul unui fulg. El s-a topit, dar acea iarnă mi-a rămas în suflet. Mă retrag adesea acolo, îmi arunc trupul în zăpadă, cu braţele larg deschise, şi desenez îngeri!

Oamenii sunt ca Anotimpurile!

Vin şi pleacă din vieţile noastre!

Read Full Post »

unde ești copilărie?

1492834_10202195974594894_1593347782_n

Stăteam pe prispă și mă uitam în zare. Depărtam cu grijă crengile copacilor. Soarele se deșirase și cerul purta un brâu de aur. Mirosea a struguri copți. Un vânt moale se plimba pe lângă mine. Îmi tot dădea părul după urechi și-mi șoptea un cântec despre Moș Ene.

– Bunică, bunică, unde ești?

– Iaca aici, adun oleacî din ogradî!

– Mături?

– Mătur bunicî, iaca nucul ista sî scuturî! 

– Vin și eu!

– Lasî, nu veni, te-ai spălat, nu ti mai umpli di praf, ai să-l duci pi așternuturi!

Trecuse august, se grăbise, alergase să-și dea sufletul. Nici nu-l simțise. După Sfânta Maria Mică trebuia să plece la Brașov. O ducea bunica la Bârlad și de acolo o urca mătușă-sa în trenul de Brașov.

Un nod i se așezase în gât și o ploaie se abătuse pe la colțurile ochilor.

Toată lumea îi spunea că s-a înălțat. Vedea și ea, vedea și sânii care-i împungeau bluzele. Se rușina și umbla cocoșată, să nu-i observe băieții, nu s-ar mai fi jucat cu ea! Ea era de-a lor, ghiaur! Știa toți pomii!  De câte ori sărea prin drum și venea gâfâind acasă, bunica o dojenea.

– Ai crescut bunicî, fii oleacî mai domoalî. Ești domnișoarî!

Nu-i plăcea să fie domnișoară, prea multe griji! Să se pieptene! Ei îi plăcea să-și netezească oleacă părul cu mâna, apoi să-l ridice în vârful capului într-o coadă ce se răsucea la vârf!

– Undi ti duci așa? Așazî părul cela! Fii oleacî mai fudulî!

Păi ea era fudulă. Dacă o întreba cineva de-a cui e, răspundea apăsat: Sunt nepoata lui Filip Tănase.

Ș-apoi cine se uita la părul ei? Soarele? Lui îi era dragă, îi prindea raze pe la tâmple!

– Găbițule, ia vin oleacî bunicî sî mă agiuți sî scot târna cu ștuleți din beci, sî-i curîț, sî eliberez locul, acu tre sî-i adun pi iștea noi!

– Îi curăț eu, bunică!

– Nici vorbî, ti duci la școală, las sî ai mâinili frumoasi!

– Mai e până atunci?

– Ci mai i? Câteva zîli! Mâini sî probezi uniforma cea nouî sî vadî bunica dacă tre sî-i facî vreo pensî, să o mai scurtăm oleacî, sî nu umbli ca popa Hoțoi, cu polili atârnând. Mie mi-s dragi fătucili cu fustili înfoieti, cu părul adunat în cozi!

N-o probez, am probat-o la Bârlad și mi-e bună!

– Lasî bunică, mă uit io la e, doar îs croitoreasî. Îți faci bunica guleri di schimb, mari, albi, cu rujulet! Sî hii cochetî. 

Mi se umpleau ochii de lacrimi! Nu voiam să plec. Picioarele mele erau învățate cu praful fin al ulițelor, nu cu asfaltul orașelor.

Nucul începu să plângă, câteva frunze lacrimi au căzut șoptit pe masa bucătărioarei de vară.

– Cad frunzili, de-acu vini toamna!
– Bunică, nu mai spune. Nu vreau să-mi fac bagajul, nu vreau să plec!
– Îuuu, da tu crezi cî sî mutî Mărășăștiul? Tot aici ni găsăști, doar c-om fi oleacî mai aduși di șăli.
– De bătrânețe?
– Nu nica, di la omăt. O hi vreo iarnî gre!
– Tu n-ai să-mbătrânești, ești bunica mea.
– Cini poati îmbătrâni di fericiri? Nima! Io-s fericitî cî vă am, cî sunteți sănătoși și cuminți, bunicî! Aș vre doar sî hii oleacî mai fudulî! Ai cu ci ti mândri! Ești vrednicî, frumoasî, sameni cu bunică-tu! Gura i oleacî mari, și sî repedi sî scoatî vorbi negânditi, da aici te-ai aruncat în neam. Sameni cu Marița lui Gheorghi!

M-am furișat în brațele bunicii și niște lacrimi mari i s-au stins pe piept.

– Doar nu plângi? Găbițule! Măi bunicî? Da tu nu vrai sî ti faci mari? Poati ai sî devii doctorițî și ai sî ai grijî di șalili meli!

– Nu mă fac doctoriță, o să mă fac aviatoare și-o să trec ca o pasăre pe de-asupra casei tale, și-o să-ți fac cu mâna!

Read Full Post »

Older Posts »