Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iulie 2014

ionut caras

 

Părinții o goniseră din casa boierească din deal, cea cu cerdac, cu mobilă neagră, cu paturi acoperite cu lenjerii din in alb și scrobit, cu covoare țesute, ce-i alintau tălpile. Îi făcuse de rușine. Era borțoasă!

Au plătit argatul cu câteva vite și el a luat-o. Nu știa s-o iubească, el iubea doar câmpurile, ele nu se speriau când le frământa cu palmele lui mari. N-o privea niciodată, nu-i spunea pe nume, doar o striga:

– Fă, undi iești? Dischidi poarta cea mari dinspri râpî. Nu vezi cî viu?

Născuse o fetiță, oarbă,  și o botezase ca pe ea, Carolina. Dar o pierduse când avea șase ani. De atunci nu a mai lăsat niciodată doliul. Era un boț de femeie. Așa mi-o amintesc.

– Bunicî, bunicî, ioti, o vinit Carolina!

Intra pe poartă ca o umbră, nici n-o auzeai. Purta o desagă în care aducea mereu plăcinte cu brânză. Bunica sărea și-i pupa mâna:

– Ai venit mămăicî? Hai, șăzi! Cum ti încumeți matali sî treci pădurea Negraia. Di ci n-ai așteptat, vineam noi di Sfânta Marie Micî!

– Am vinit fata me, mi-o fost dor. Ci sî fac acasî? Ghițî i uricios, șădi toatî ziulica lângî hambar și privești pădurea di parcî ar vre s-o înghitî. Nici nu vorghești. Șî mă știi doar. Pot faci plăcinti fărî sî vă aduc șî vouă? Iraca di tini, ai ograda plinî di nepoțî. Cum îi potolești?

– Îs cumințî mămăicî, lui Filip i sî urcî în cap, doar îl știi matali!

Stătea câteva ore de vorbă cu bunica, apoi se ridica și pornea iar spre pădure, spre căscioara ei. O conduceam până în deal la bădia Valentin, de acolo ne gonea:

– Fugițî acasî, di aici merg cu Dumnezău! Iel m-o adus, iel mă duci înapoi. Ioti așa mă ie di după umeri șî-mi zâci: Ușurel Carolino, ușurel, ai îmbătrânit!

Despre cufărul din odaia de la vale în care-și ținea câteva lucrușoare ce-i aminteau de viața din casa boierească, în care nu mai intrase decât la moartea părinților, o să povestesc altă dată!

 

Read Full Post »

dincolo de cortină

 

541487_296506120475910_2047139121_n

 

Călca de parcă ar fi vrut să muște pământul. Îi era foame, îi era sete, îi era dor de dealurile ei îmbrăcate în romaniță, de pădurile cu aluni, de izvoarele pitite ce o strigau susurând. Se-ntorcea. Plecase o copilă cu sânii abia mijiți, cu picioarele subțiri și genunchii zdreliți.  Se-ntorcea o femeie-pasăre, ce uitase cum este să-ți întinzi aripile și să zbori. Purta în ochi urmele furtunilor, avea genele zdrențuite și obrajii supți. Nu mai era la fel de frumoasă, semăna cu o stâncă. Nici părul nu i se mai vălurea pe umeri, îl purta tuns scurt, dat după urechi. Vocea în schimb îi rămăsese aceeași.

Drumul spre sat nu mai era la fel de lung, plopii cel însoțeau erau bătrâni și gârboviți, doar șesul se întindea verde de-o parte și alta. Pârul secase, dar ea își ciulea urechile. O fetiță bălaie arunca pietre ciupind apa.

– Cini aruncî mai diparti ca mini, primești eugenii șî bomboneli colorate. Ioti, io am limba galbenî!

Ea putea arunca mai departe! Luă o piatră și o zvârli! Piatra se lovi de marginea podului și căzu tristă în iarbă. Tresări. Ce liniște era. Satul dormea de-amiază.

– Bună ziua, da la cini mergiți?

– La nimeni, sunt în trecere. Mi-am lăsat mașina în șosea și am venit spre poduri, credeam că e o baltă, m-aș fi răcorit. E cald!

– O secat dimult! Io n-am mai apucat-o, da mi-o povestit tata!

– De-a cui ești?

– Păi ziceați că nu sunteți di pi la noi!

– Sunt și nu sunt. Am plecat demult, dar nu am uitat oamenii!

– Is de-a lu Nicu Țaga, din Râpa Fântânii!

– De-a lui Rățoi?

– De-a lui, da lu tata nu-i placi sî-i zâci așa!

– Știu, că doar mă fugărea de câte ori mă duceam la fântână!

– Nu viniți în sat?

– Nu acum, mai stau pe aici!

Băiatul se depărtă. Femeia se întinse pe iarbă. Sfârteca cerul cu privirea.

Mă vezi? Am venit! Prea târziu, nu te-am mai găsit. Te-ai grăbit să mori, erai sătulă să mă aștepți. Te mințeam în fiecare vară că o să vin. N-am putut, am avut de dus o luptă. Am pierdut-o! Ca toate bătăliile din viața mea. N-am avut arma potrivită. Mai ai dulceață de cireșe amare? Tot în antret ții borcanele? Da chiseaua? O găsesc în bufetul negru? O pot lua eu? Am portbagajul plin cu flori, da nu pot urca la cimitir, mi se rupe sufletul. N-am apucat să-ți pup mâna.

– Găbițule, da ci faci bunicî pi prispî? Hai în casî, i noapti.

– Mai stau bunicî, ascult greierii!

– Șî di ci plângi?

– Nu plâng, mă gândeam cî acu i gata vara șî tre sî plec la liceu. 

– Văleu, tu di asta plângi? Da vor ma hi veri și-ai sî vii. 

Femeia a rupt câteva fire de iarbă și le-a strâns cu putere în pumn. O lacrimă i se zbătea în colțul ochiului dar o strivi cu pleoapa.

A băgat mâna în buzunarul fustei, a scos o pungă cu boamboane colorate, a ales  una albastră, a supt-o câteva clipe, apoi a scos limba albastră și s-a strâmbat la cer!

– Ce te-ai cocoțat acolo? Lasă-te un pic mai jos să-ți sărut fruntea.

 

Read Full Post »

de dorul tău

10480649_240800186118544_6373417119147837039_n

 

Ploaie de lacrimi s-a iscat în ochii mei

și-a început a-mi biciui obrajii.

Cerul și-a ascuns soarele,

pădurea și-a înghițit potecile,

izvoarele nu mai șoptesc,

câteva păsări s-au pierdut printre nori.

Pereții mă privesc palizi și neputincioși,

doar ușile scârțâie împinse de vânt.

Ceasul și-a înghițit limba,

nici nu știu dacă-i zi sau noapte,

și tu, Înaripatule, cât ești de departe!

 

 

Read Full Post »

despre el

10510198_1504170173127986_1724561341_n

 

Pe bărbatul acela l-aş fi putut iubi toată viaţa, dar el a avut pentru mine doar câteva clipe,  între ultimul viscol şi primul ghiocel.

Iarna mi l-a adus la uşă! Îşi agăţase în barba lui câţiva fulgi care îi ciupiseră obrajii. Gerul îi degerase mâinile.

L-am aşteptat în prag cu tot soarele meu.

A intrat pentru un ceai de tei dar a rămas până la cafeaua de dimineaţă.

Când am privit pe fereastră, iarna se răzgândise, îşi aduna poalele zdrenţuite, cu zăpezi topite şi lăsa primăvara să-şi meşterească muguri.

A plecat şi el, agăţându-şi în colţul gurii un zâmbet care-mi rănea sufletul.

Am ştiut că nu se va întoarce. Nici nu a privit înapoi. Am rămas în fereastră până când primul stol s-a arătat într-un capăt de cer.

Read Full Post »

scrisoare

 

1477381_418932841566570_403940813_n

Soarele şi-a proptit razele în privirea ta, s-a odihnit câteva clipe, apoi s-a ascuns în spatele munţilor.

L-am pândit!

Mi-am lepădat repede hainele, mi-am despletit cozile şi am păşit sfioasă, pe vârfuri, dorindu-mi să mă cuibăresc la adăpostul pleoapelor tale.

Dar se furişase luna.

Am rămas stingheră agăţată de-o geană.

Păsările îşi strângeau aripile.

 

Read Full Post »

10480649_240800186118544_6373417119147837039_n Dincolo de cortină, rugăciune

Primește-mă Doamne în grădina ta. Nu mă voi atinge de nici un fruct, nu-ți voi spurca izvoarele, nu voi atinge iarba cu tălpile mele pline de viață, nu voi vorbi, îmi voi fereca gura cu șapte lacăte. Nu voi plânge, îmi voi ascunde lacrimile în adâncul sufletului. Primește-mă Doamne în grădina ta! Voi sta doar într-o margine, lipită de gard, nu voi tulbura nici un zbor. Nu voi privi spre îngeri. Primește-mă Doamne, aici plouă, cerul e mânios, e frig și noaptea coboară grăbită.

Read Full Post »

dincolo de cortina

10564830_1511204379091232_1116683995_n

 

Dincolo de cortină

 

Am purtat mereu în buzunarul de la piept pământ de la Mărăşeşti. L-am luat când aveam paisprezece ani. Murise bunicul, odată cu el  a murit şi copilăria mea, nu mai avea cine-mi povesti despre pârâu, despre oameni, despre război, despre stele!

– Bunicule, undi ajungi pârâul ista?

– Diparti bunicule, la Tutova! Ici, la noi în Mărăşeşti, i pruncuţ . Apili lui mângâi malul. Când treci di Puieşti i deja flăcău vânjos! Şi tot creşti. Pi la Bârlad obosăşti, i bătrân, şi uşor uşor sî stângi în Tutova.

– Nu ajungi la mini la Braşov?

– Nu ajungi, acolo sunt alti pârâuri, nu aşa duioasi ca istea moldovineşti! Sunt repezi, di munti, tai stânca. Da-s buni şi istea ali noastre. Adapî multi sufleti. Sî nu li uiţi, să li porţî cu tini. Şî pământu ista pi cari l-ai bătătorit să-l iei cu tini.

Şi l-am luat în pumn şi l-am strecurat în buzunar, bob cu bob. L-am purtat peste tot. Când mi-a fost greu mi-am stins lacrimile în el, tot în el mi-am îngropat cuvintele. Ştiam că nu le va spune nimănui.

Când am ajuns în Oletenia, în satul soţului meu, am scos câteva boabe şi le-am aşezat în odrada lui.

– Gabi, ce faci acolo? Plantezi flori?

– Nu, am adus oleacî di pământ moldovinesc, sî mă simt acasî. Sî nu zîci nimănui, da di mi-o fi vreodată greu, aici am sî vin sî mă odihnesc, sî-mi trag sufletul.

 

Şi câţiva ani acolo m-am tot dus.

 

– Mama, povesteşte-mi ceva vesel, ceva din copilăria ta!

– De la Mărăşeşti? Să vorbesc moldoveneşte?

– Îhî! Pui atâta suflet! Ai atâta lumină în ochi, de parcă acolo s-ar naşte stelele.

 

 

Mai am câteva boabe de pământ. Aseară le-am scos, mi le-am aşezat în palmă, mi-am coborât obrazul, l-am lipit de el, şi el mi-a sorbit lacrimile. Îi era sete.

 

Read Full Post »

Older Posts »