Dincolo de cortină
între mamă și fiică
…și când mă voi desprinde, să nu țipi, să-ți îndeși pumnul în gură, să nu te aud, m-aș întoarce să te sărut o dată, m-aș întoarce să te sărut de două ori, și aș putrezi în brațele tale.
Și când mă voi desprinde, să risipești norii, să nu-mi agăț aripile în ei, m-aș întoarce ploaie și ți-aș sfărâma lacrimile.
Și după ce mă voi înălța, să nu mă cauți, am să vin eu, tu doar să ții brațele deschise.
Și când te vei desprinde, am să-mi sfărâm țipătul în cerul gurii, am să te sărut o dată, de două ori, am să risipesc norii, am să-i strâng în pumni, am să adun tunetele, am să sting fulgerele în ochii mei, până voi orbi, să nu te caut, doar să te aștept cu brațele deschise. Am să știu că tu ești, o să-ți recunosc bătăile aripilor.
…și când am să mă-ntorc o să te învelesc cu aripile mele, o să te ridic încet, o să te legăn, așa cum mă legănai și tu, o să-ți cânt, fără să plâng, așa cum făceai tu, o să-ți las pleoapele peste ochii stinși, și-o să-i sărut, o dată, de două ori, o să-mi potolesc dorul. O să te strig.
Și când ai să mă strigi am să fiu pregătită, să-mi desfaci pumnii, am adunat în ei pădurile, potecile, izvoarele, pentru tine, să nu vin cu mâinile goale. Le-aș fi îngrămădit în privire, dar sunt oarbă. Să-ți apropii urechile de buzele mele, o să-mi adun puterile să-ți cânt, să nu plângi, mi-a fost dor de tine.
Și vom zbura amândouă către soare, și ne vom topi de dragul lui, nu ne va mai găsi nimeni, doar copacii vor spune povestea noastră primăvara când vor înfrunzi.
Și vom zbura amândouă pe deasupra mării, și valurile se vor sălta să ne salute.
Și vom atinge crestele munților.
Și nu va ști nimeni unde ne-am dus.
