Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Ianuarie 2014

de-ale lui Nicușor!

 

1453383_10202006398255604_2029590080_n

– Măi omule, da treci în casă, ti vedi lumea, ti faci di rușîni. Văleu, tari-mi mai mănânci sufletul ista amărât!

– Taci fă, taci! Iaca stau sî văd cini treci la deal, ci, i ograda ta, vezi poate ti zvârlu pisti gard!

Așa vorbea Nicușor cu Marița, sau nici măcar el, ci ghinul cel roșu!

Nicușor venise de la târg, vânduse un juncan, făcuse târguieli de la oraș, trecuse pe la ibovnică, pe la Ileana lu Țaga, o cadorisise, ea îl omenise, și acu, în pas cu luna, doar că el legănat, luna dreaptă și țanțoșă, venise acasă. Căuta ceartă cu Marița, avea mâță!

– Fă, da undi i ușărnica cia mică, undi haramu ei s-o dus? Ia strig-o să n-o strig eu cu biciul!

Femeia ieși în poartă și strigă:

– Fă fatî, Camelie, undi te-ai ascuns, treci acasă cî o vinit nebunu ista și are mâță, ne-o fugări pi maidan! Iraca di mini.

Camelia stătea sub pod, cu papucii în mână, cu sticla cu gaz sub braț.

Nu vin fă, da ci îi bărbatu meu, stai cu el, eu mă duc sî dorm la moașa, eu nu viu, ni puni nebunu sî facim inventaru, sî numărăm străchinili șî ouăle de sub cloșcă!

Nicușor râdea satisfăcut, circul era gata, își freca mâinile, își descheia nasturii ilicului, își ridica pantalonii. Marița tremura și se milogea de fată.

– Hai mamă vino, o adus ista di la Bârlad varză, și chiperi, și rahat, și biscuiți din cei buni! Hai fă Camelie, nu mă necăjî, nu-i sufletul ista negru?

– Nu vin mamă, da nu-l văzui eu trecând la deal la Ileana, da și, colo duci grosu șî icea prafu, dă-l în sărăcia mea.

Fata ieșise de sub pod și făcea pași mărunți spre casă. Lumea ieșise pe la porți, avea să fie o seară lungă, petrecută pe maidan. Noi copiii deja ne ocupasem locuri pe gard, cât mai aproape de casa lor, să vedem, să auzim! Camelia se simțea încurajată de privirile noastre, pășea din ce în ce mai mândră întrebând: Îl videți oameni buni? iaca așa faci, doarmi cu banii în buzunar, pi noi ni țâni nemâncati, șî ghivolul duci tot ci-i bun la deal, la stricata ceia!

Nicușor o auzea, doar nu era surd. Abia aștepta să pună mâna pe fată, doar că n-o bătea, o zgâlțâia, pe cea bătrână o prindea de mâini și o izbea de pereți. Atunci săreau muierile, apoi săreau și bărbații, îi despărțeau și-i împărțeau, pe Camelia o lua bunica, pe Marița, Frosîna. Doar Nicușor rămânea mândru ca un cocoș, jumulit oleacă, în ogradă.

În noaptea aia fata s-a întors și i-a furat banii de pe juncan. Nicușor i-a căutat câteva zile, a murit crezând că i-a pierdut, sau poate ibovnica a fost prea lacomă!

Read Full Post »

Despre ea

 

969519_338021126324409_1041385798_n

Toate durerile le-a adunat în pumn,

ţipete, cuvinte, doruri, anotimpuri,

copaci desfrunziţi, ape ieşite din matcă,

flăcări ce dogoreau cerul,

nopţi cu stele ce se prăvăleau pe pământ.

Şi-a îndesat mâna în buzunar, adânc,

şi lumii a arătat un zâmbet strâmb, dureros,

care îi  înţeapa inima strânsă între coaste.

Paşii i-au fost îndărătnici şi nu s-au abătut

de la viaţă.

 

Read Full Post »

Moş Miron

 

297-la-vatra

Femeile se trezeau dimineaţa, apa le mângâia faţa, ele sărutau cerul, cerul le răsfăţa cu câteva raze de soare abia mijite.

Peste sat se auzeau păsările coborâte din cuibar, cocoşii se ridicau pe garduri şi se înfoiau peste curţi, se credeau stăpâni, gâştele lipăiau către pârâu, vacile se îndreptau spre islaz. Lumea se punea în mişcare.

Moş Miron era fără de griji, stătea pe prispă, deja plictisit, şi-şi răsucea o ţigară. Din când în când striga la Frosîna lui, verificând-o.

Fă, da ti mişti, acu-i amiaz şi tre sî pui di mămăligă.

Frosîna era un boţ de femeie, mărunţică, muncită, îmbătrânită de năduf, de trai greu cu urâciosul. Alerga de la şură la bucătărie, când desculţă, când încălţată, smucea găleata, fugea în Râpa Fântânii după apă rece, să aibă ce crăpa nemernicul.

Fă auzi? Mulgi vaca? acu scapî viţelu la dânsa.

Lăsa găleata în bătătură şi alerga în şură, trăgea un scăunel pitic şi se ascundea sub vacă. Adesea viţelul dădea năvală, se repezea la uger, îi răsturna găletuşa şi-i împrăştia lapte pe jos. Atunci să te ţii înjurături şi dupaci după ceafa amărâtei.

Treci, tu-s canfuru mă-tii de proastă!

Nu scăpa în nici o zi neschifuită!

Moş Miron nu dăduse în viaţa lui cu sapa. Fusese arestat în tinereţe pentru o găinărie, petrecuse ani buni după gratii, şi când se întorsese în sat, după ce lenevise o vreme la oraş, o găsise pe Frosîna, văduvă, cu două fete, săracă, a nimănui, şi o luă el. Ea trebuia să considere gestul lui o onoare, drept pentru care muncea pentru amândoi.

Pe la zece, mărunţica, îşi umplea poala de ardei, roşii şi păstăi din grădină, le deşărta pe o masă într-o bucătărie de vară, unde avea şi o plită cam şchioapă, sprijinită în nişte cărămizi.

Băga repede ardeii în firidă, să-i coacă încetuţ, punea într-un ceaun un strop de ulei, arunca păstăile şi le lăsa să se moaie. Spre sfârşit punea nişte roşii, căţei de usturoi şi mirosea de ţi se făcea foame. Scotea ardeii îi curăţa, punea repejor de mămăligă, scotea o carafă de vin din beci, punea o pernă pe scăunelul împieliţatului, muta masa sub agud, şi-l striga la masă.

Măi omule, hai sî mâncăm!

Miron se cobora alene de pe prispă, se spăla pe faţă, ea-i turna apă la lavoar, scutura mâinile ca şi cum ar fi săpat toată dimineaţa la păpşoi, şi se aşeza la umbră, aşteptând să fie servit. Se îndestula plescăind, în timp ce ea abia se atingea de mâncare, se sălta ştergându-se la gură cu mâna, îşi aprindea o ţigară şi zicea:

Fă, du-te dă muştili din chiler! acu mă pun oleacă la somn.

Frosîna lua un ştergar şi începea a huşui muştele. Miron căsca pe prispă de se auzea până la bunica în bucătărie.

Bunica, ironică, ieşea în uşă şi întreba:

Gata treaba Domn Miron? bag sama că ai obosît! Greu pi căldurili istea.

 

Read Full Post »

de-ale copilăriei

18884_10151109373011319_1551042543_n

Cred că eram în clasa a treia, pe atunci iernile erau lungi, cu zăpadă multă, cu zile geroase, miroseau a mere coapte, a gutui, a haine ude puse la uscat pe teracotă. Aveam două codițe care erau mereu neascultătoare, plecam cu ele cocoțate în vârful capului și ajungeam seara acasă cu ele obosite și pleoștite. Băieții se agățau de ele ca de crengile copacilor pline cu mere roșii și le scuturau până cădeau și frunzele. Eu nu le făceam nimic, doar nimeream în bulgăreala lor, și doar nu era să stau cu mâinile în buzunare.

Eram prietenă cu toți colegii, dar cel mai apropiat de sufletul meu era Mihai Poverlovici, un băiat blond, înalt, plin de pistrui, care nu putea sta într-un loc. Năzdrăveniile trăgeau de hainele lui și mereu avea cămașa scoasă din pantaloni, nasturii rupți la sacou, iar cravata de pionier era pe post de batic. Nu-l puteam refuza, cozile mele erau îndrăgostite de pistruii lui.

Am învățat la o școală nemodernizată, din cartierul Dârste, poate singura care avea cișmea în curte. Nu ne văitam, încingeam vara niște bătăi cu apă, iar iarna…

Înghețase cișmeaua, avea niște țurțuri lungi care te îndemnau să-i rupi. Ne tot făceam de treabă pe lângă ei urmăriți de tanti Blaga, femeia de servici, pe care nu o ascultam de dragul măturii ei care se oprea adesea pe picioarele noastre, motiv să sărim peste bănci.

Mihai, vezi să te pună păcatul să te apropii de cișmea, e înghețată, o să-ți rămână limba acolo!

Hai nu spune, a gândit pistruiatul meu, și imediat și-a lipit limba de metalul îngețat! Și acolo a rămas, așa aplecat, cu hainele atârnându-i. A fost prima oară când i-am văzut ochii albaștri plini de lacrimi, semn că și prințul meu era copil, că nu mereu avea calul prin preajmă să-i șoptească la ureche cum să iasă din belea.

S-a adunat școala ca la circ. Doamna Popa, profesoara de română nu mai contenea: Să-ți fie învățătură de minte! 

Nu știu dacă lacrimile lui au topit gheața, sau apa fierbinte din ibricul adus de doamna Ardelean, tânăra noastră învățătoare, cert e că aproape o săptămână curtea școlii a fost tăcută, Mihai mut, iar cozile mele în vârful capului.

Read Full Post »

de-ale copilăriei

Finding-Love

Curtea se umpluse de mese așezate în lung, pe două rânduri, încadrate de bănci aduse de la Căminul Cultural. Rând pe rând bărbații pășea cu capul plecat, cu căciulile în mâini și ziceau sfioși Dumnezeu să-l ierte!

Bunica răspundea stins Dumnezeu să vă audă! Da luați loc, bădie, mata treci în capul mesii, colo lângă Domn Părinte.

Femeile așteptau la gard.

Niciodată nu am înțeles de ce mâncau primii bărbații, chiar de aș întreba, acu n-are cine să-mi răspundă. Nici bunica nu mai e!

Au mâncat bărbații sărmăluțe mărunțele, în foi de viță, pilaf cu carne, colivă, ș-au băut vin din belșug. Spre apus s-au ridicat de la mese, au zis Bogdaproste, și-au pus pălăriile pe-o parte și au ieșit în drum.

Au năvălit femeile, legate cu basmale negre, cu șorțurile întoarse pe dos, că plecaseră degrabă din bătătură și să nu se vadă că au dus cu poala frunze de bostan, pentru hăcuială.

Printre ele era și cumnata Petruța, încinsă de o gură de vin, băută repejor, între două găleți cu apă aduse pentru spălatul vaselor. M-am așezat lângă ea, nu că-mi era tare dragă, ci pentru că mă amuza.

Și-a umplut degrabă farfuria cu sarmale, multișoare că era mititele cât degetul, și striga:

Cumnată, adu niște colăcei, și păhăruțe curăte.

Bunica a privit-o pe sub gene Ușurel Petruță, ușurel, aude lumea, viu acuș!

Cât a zghierat ca o apucată, eu i-am luat sarmalele și le-am dat cățelului, care se aciuiase sub masă, la picioarele mele julite.

Petruța, se repezea la platou, își umplea iar farfuria și se mira întrebându-mă Măi nepoată, da parcă mi-am mai pus!

Le-ai mâncat tanti, le-ai mâncat, tare ești hapsână!

Petruța nu mă lua în samă, își punea niște vin, îl turna pe gât, de sete, și înfăța cu mâna o sarma. Râdeam, bunica îmi făcea cu ochiul, dar nu mă pricepeam ce-mi vrea a zice. A băut atâtea pahare câte sarmale a mâncat, nu mai era de ispravă, vorbea mult, tare, și uitase scopul vizitei.

Petruță, iaca pleacă și Mărioara, nu te duci cu ea?

Nu cumnată, rămân la spălat blide, nu te las așa.

Lasă cumnată mă descurc, am fetele, nepoatele, fugi, de-acu vin vacile de la păscut.

Petruța era îndărătnică, sau poate vinul o ținea în loc. A încurcat femeile care spălau vasele, aduna paharele de pe mese, le golea, nu pe bătătură, ci în gura ei lacomă. Târziu, după ce soarele se ascunsese în spatele dealului, și luna trecea pe deasupra șoselei, prin dreptul gostatului, s-a dat și ea dusă. Bunica m-a trimis s-o conduc până la punte. Am lăsat-o să ajungă până pe la mijlocul ei, și-am început a o legăna. Afurisita se ținea cu amândouă mâinile, și zghiera Văleu, da stai dracului într-un loc, te zic Marcicăi!

Read Full Post »

zborul către tine

 

shutterstock-46054735

Am plecat spre tine în primăvara

 zborului meu, aveam nevoie de timp.

Nu am poposit pe nici un ram,

nu m-am lăsat ademenită de mare,

nu m-am împiedicat de vârfurile munţilor,

nu m-am fâstâcit în faţa soarelui,

nu am adormit pe cocoaşa lunii,

aşteaptă-mă!

Voi ajunge înaintea ultimei zăpezi

a zborului  meu.

 

Read Full Post »

aripi pereche

 

1451429_611688958895848_1930683177_n

 

O margine de nor.

Două suflete

ţinându-se de mână.

Lumea la picioarele lor.

 

Acolo trebuiau să ajungă,

în vâltoarea ei.

Venise vremea zborului,

a vieţii.

 

Într-un capăt al lumii,

două aripi se zbat de dor.

În celălalt capăt al lumii,

două aripi se frâng, de dor.

Între ele lumea.

 

Read Full Post »

Older Posts »