Posted in Uncategorized on decembrie 31, 2013|
3 Comments »

Mă tot depărtez, nu mă pot împotrivi răsăritului, nu mă pot împotrivi apusului. Colecționez ore de tăcere. Adun în pumn secunde și le frământ, uneori le amestec cu zâmbete, alteori cu lacrimi. Știu cu precizia unui ceasornic câtă vreme a trecut de când ai deschis aripile și te-ai desprins de pământ. Te-am privit până la cer, ai bătut în poarta lui, s-a deschis pentru tine, și s-a închis pentru mine. S-au spart norii și a început furtuna, vântul a smuls brațele copacilor, mugurii n-au mai apucat să pocnească frunze, păsările nu și-au mai clădit cuiburi, au locuit pe garduri, pe sub streșini. Ochii mei erau plini de băltoace, din când în când un trecător le tulbura și mă împroșaca, eram plină de noroi.
M-am desprins de urma zborului tău și m-am întors acasă. O vreme am locuit pe prag, mă temeam de oglinda de la intrare, o vedeam cum se uită cu coada ochiului la mine. Când a început să ningă, m-am târât spre pat, mi-era frig și simțeam cum îmi crapă mâinile, mi-era frică, dacă te ve întoarce și nu voi avea cu ce te strânge la piept. Am zăcut toată iarna, am zăcut alb, fără somn și fără vise. Pe atunci colecționam lacrimi și le transformam în râuri învolburate.
Mă tot depărtez, adun zile, adun nopți, le împart pe anotimpuri, le așez pe culori, doar copacii sunt aceași, unora le-au crescut crengile, alții au rămas infirmi, în frunzișul celor cu brațe își fac păsările cuib, își învață puii să zboare, eu mă agăț de aripile lor și mă apropii de cer. Mereu găsesc poarta închisă.
Mă întorc și colecționez ore de tăcere, până la următorul zbor.
Read Full Post »