Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Noiembrie 2013

ei, dansând

 

1451429_611688958895848_1930683177_n

Sursă imagine: Alice Vegrova

 

Seara primise în dar o melodie, adormise fredonând-o, o așezase pe pernă și o acoperise cu urechea, să o audă numai ea.

Nu dansase demult, nu pentru că nu ar fi avut ocazia, ci pentru că în dans e nevoie de doi, doi pereche. Pașii ei urmau pașii lui, și trupul ei se arcuia doar peste brațul lui, și palmele ei se odihneau doar pe umerii lui. Știa să danseze, dar doar cu el.

De la primele acorduri el se îngrămădea în privirea ei, și ea rătăcea în pădurea din ochii lui.

Dansa, ridică brațul, îl sprijini pe o amintire, se săltă pe vârfuri, să-i poată atinge obrazul, apoi lăsa capul pe pernă, își îmbrățișă genunchii cu palmele, își sprijini bărbia pe ei, și lăsa muzica să o învăluie.

Când s-a trezit cântecul nu se sfârșise, s-a rotit de câteva ori, i-a trosnit glezna, s-a așezat pe marginea patului, a închis ochii și a așteptat să se facă liniște.

https://www.youtube.com/watch?v=orDR4JA91F4

Anunțuri

Read Full Post »

azi, Andreea!

 

5810_225285510295_551270_n

foto: Daria Andreea Hornoiu

Femeia îi împletea cu privirea părul lung. Fata se bâțâia de pe un picior pe altul, îi era frig, la picioare zăpadă înghețată, pe umeri soarele, poposise așa de dimineață, și lui îi era dragă. Nu avea vreme, se grăbea să întindă pe masă cele cuviincioase, din când în când se uita după preot. Dincolo de gard, pe câmp, zgribuleau câteva ciori, mai încolo două căruțe, caii erau acoperiți cu pături, probabil pledurile erau mai grele ca ei. Locatarii căruțelor se buluceau la poarta cimitirului: Ne dai, Doamna, ceva? data trecută mie nu mi-ai dat! Da niște haine îmi aduci? Când?

Se făcea că nu-i aude, oricum le dădea, și le dădea toată lumea, doar de asta veneau.

Și-a scos mănușa și i-a șters obrazul înghețat, clopotul a acoperit glasul ciorilor, le-a întrerupt zborul, ele și-au sprijinit aripile pe zăpada înghețată, doar lumânările pălpâiau, oamenii săteau cu capul plecat, întorși către biserică, bătăile lui s-au oprit și ciorile au început că croncănească. În jur zăpadă, liniște, lacrimile erau mute, doar grele, înghețau până să atingă pământul.

I-ar fi împletit părul, îi înghețaseră degetele de atâta dor.

– Mama, cine mi-a zis Andreea?

– Nimeni, îți spuneam doar Daria. Trebuia să te cheme Daria Androna, dar tatăl tău a vrut să aleagă și el un nume și ți-am zis Daria Andreea! S-a certat cu doamna de la starea civilă, te trecuse Andrea! O întreba: 

Când spun Andreea, câți e auziți?

Femeia îl privea furioasă, pe mine mă bușea râsul. Într-un final a scris după dictare, nu a răbdat-o inima și i-a replicat: Ești cam tânăr ofițere, și cam arțăgos! Nici tatăl tău nu s-a lăsat: Pe fiica mea nu o poate chema Andrea!

Lumânările pălpăiau, în jur se topea zăpada, mama îi ștergea obrazul înghețat cu degetele, își scosese mănușa. O mângâia!

 

Read Full Post »

1184949_10200976185185291_1857325454_n

 

Prima am cunoscut-o pe Laura.

Mă trezesc dimineața, beau o gură de cafea, apoi cu degetele încă amorțite de cât au strâns perna, tastez încet și solem numele fiicei mele, DARIA, nu vreau să uit, nimic! apoi mă prăbușesc într-o baltă de lacrimi.  Așa am găsit-o pe Laura, făcuse recenzia cărții.

Într-o seară, târziu în noapte, am povestit, cuvintele cădeau grele pe tastatură, eu spuneam o poveste, ea asculta, și lacrimile se striveau căzând pe parchet. Eu le auzeam pe ale ei, ea pe ale mele.

Aflasem de la ea de Andrei, știam că este prietenul ei și atât.

Prin toamnă a simțit că sunt tristă, că m-am așezat pe marginea prăpastiei și aștept vântul, și inimoasă, s-a hotărât să vină la mine. Credeam că singură, apoi am aflat, aveau să vină amândoi, ea și el, cu scuterul.

Ne-am întâlnit la intrare în Brașov, în benzinărie. Prima a coborât ea, și-a smuls casca, aș fi sărutat-o pe geamul ăla de protecție, atât de dragă îmi era. Apoi a venit el, m-am ridicat pe vârfuri, apoi mi-am imaginat un scaun, m-am urcat pe el, dar ce bine, s-a aplecat Andrei și m-a îmbrățișat!

Sunt obișnuită cu băieții înalți, așa avea și ghindocul meu de fată, un băiat înalt…

Le simțeam emoțiile, Andrei ținea privirea spre pământ, și genele lui dese se zbăteau, codrul cel verde care se adăpostea la umbra lor vroia să  întindă o creangă, să mă mângâie. Laura vorbea, el asculta, eu vorbeam, el asculta. Abia așteptam să-i duc acasă, să se bucure și pereții mei, să râdă ferestrele, să vadă lumea că am iar casa plină, ca pe vremuri.

Doi copii, doi copii plecați din Iași, pe scuter, străbătând toată țara doar să mă strângă în brațe. Și ce copii!

Aveam să aflu că el a citit primul cartea Dariei, că a studiat pshiologia, nu el mi-a spus, ea, el tăcea. Mi-era tot mai drag, aș fi avut acum un băiat de vârsta lui, dar n-a fost să fie.

Puțin a vorbit Andrei, foarte puțin, abia când am plecat în oraș, și în mașină i-am spus să treacă în față, că eu înțeleg cum e să ai picioarele lungi, s-a întors spre Laura și i-a zis: E prima oară când cineva se gândește că eu așa înalt stau rău în spate!

Îl simțeam pe Andrei, se frământa, ar fi vrut să spună, dar își înghițea cuvintele, ridica din când în când ochii spre mine și mă bucuram de privirea lui verde.

De dragul lor am plecat la Iași, ce s-or fi frământat ei: Laura, avem voie să glumim cu Gabi?

Da Andrei, aveți voie să glumiți. Așa am glumit și eu în magazin cu vânzătoarea.

– Îmi doresc un cadou pentru un băiat foarte înalt, ceva cool!

– O cămașă!

Nu-i știu mărimea, e uite așa de înalt! și încercam să ating tavanul cu mâna!

– Așa băiat înalt aveți? că dumneavostră sunteți mărunțică!

Am înghițit în sec, da parcă ce, trebuia să spun adevărul?

– Seamănă cu tatăl lui! și am continuat să mint.

Am ajuns acasă, am așezat darul pe umeraș și îl priveam seară de seară, îi mai scuturam din când în când câte o scamă îmaginară. Abia așteptam să se scurgă zilele și să vină Sf. Andrei, că așa le aranjez eu pe toate, ca bunica: Încetuț, mărunțel, e vreme pentru toate!

Și am mai făcut un pas, cu Andrei!

 

 

 

Read Full Post »

două doruri

 

1238062_571960376202040_2104925785_n

Sursă imagine: Alice Vegrova

 

Dragul meu,

S-au întâlnit două doruri și s-a cutremurat casa. Nu m-am speriat, doar am tresărit. Întâi m-am uitat la fereastră, m-am gândit că un bulgăre s-a izbit de ea, apoi am sărit la ușă, poate vântul, dar nu era nici el. Se despletea mai sus, printre copaci, mai pe seară o să-și scuture pletele înzăpezite.

Erau două doruri!

Un dor locuiește într-o cameră, cea cu peretele ca nisipul de pe țărm,  celălalt dor este hoinar, vine, pleacă. Acum s-a întors, a năvălit în casă, și-a aruncat încălțările în hol, tremura,  a deschis ușa camerei în care se aude marea, și s-a întâlnit de celălalt dor.

O vreme o să fiu ocupată, mi-s dorurile acasă.

Valurile se sparg de perete și ele s-au așezat pe umerii mei.

Read Full Post »

tabloul

 

liliac_2_stratulat_vasile

Pictură: Vasile Stratulat

Soarele strecurase o rază în camera.

Era cald și mie îmi era frig, era vară și eu eram viscolită. Raza intrase pe fereastra deschisă, traversase toată camera, pe deasupra patului, și se sprijinise într-un cui, pe perete. Cândva acolo stătuse un tablou, un buchet de liliac pictat de o fetiță pentru mama ei. Un strigăt a clătinat florile movulii, ele s-au răsturnat peste așternutul neatins și s-au împrăștiat peste tot, petală cu petală. Mirosul lor a umplut camera, apoi a pierit.

Firul de soare a zăbovit până când ultima frunză a foșnit atingând pământul. Mă obișnuisem cu el, îl găseam în fiecare după amiază legănându-se  deasupra patului.

Peretele este prea alb, cuiul  atârnă stingher, inutil, l-aș putea elibera, l-aș putea pune în cutia cu cuie, dar el a ținut un buchet de liliac, o rază de soare, merită altă soartă.

Pe o pânză, o creangă înflorește liliachiu, la fereastră se bulucesc mii fulgi mărunței, neastâmpărați, abia s-au născut, se cred fluturi, îi ademenește mirosul florilor bătute.

Ce știu ei!

Read Full Post »

ultimul vis

1017339_350985658361289_1331312142_n

O pasăre s-a izbit de fereastră, era îngheţată, căuta un loc călduros, aripile i s-au spart şi au căzut pe asfalt, pană după pană. Ninsoarea i le-a acoperit. O creangă şi-a întins palma şi i-a şters lacrimile, nu avea cu ce o înveli, îi muriseră frunzele.

Un cerşător i-a dat câteva firmituri. S-a căutat în buzunare, avea multe buzunare goale, a scos o mănuşă fără un deget şi a acoperit-o.  Pasărea a adormit visându-se în ţările calde, cerşătorul a adormit, el nu mai visa demult! ultimul vis se făcuse ţăndări, l-a scăpat din mână, era degerată, prea mult ierni se aşternuseră în ea, o ţinuse întinsă.

Read Full Post »

scrisoare

 

1484305_609757582422319_26209197_n

Sursă imagine: Alice Vegrova

Dragul meu,

Soarele încearcă să străpungă cerul dar razele se frâng în nori şi-şi pierd strălucirea.  Cerul gri coboară mâhnit pe pământ, se sprijină pe acoperişuri,  hornurile fumegă lent, moţăit, strada tace, autobuzul adoarme la semafor. Oamenii par cenuşii, încercănaţi, bolnavi, câte unul mai zdravăn strigă: E verde, ai adormit? Şoferul priveşte în oglindă şi înjură în barbă plictisit.

Fereastra e prăfuită, văd copacii speriaţi cum îşi deşiră crengile,  parcă i-ar fi gonit pădurea pentru că şi-au pierdut frunzele. O bătrână înfofolită trage după ea un căruţ plin cu cartofi, mă înfior, îi văd şosetele de lână ce se înalţă din pantofii scofâlciţi. Nu e chiar atât de frig, dar ea are o căciulă peste care a legat un batic. Umerii îi sunt prea mici, capul e prea mare,  poate de asta îl ţine plecat. În faţa bisericii se opreşte, face de trei ori semnul crucii, poate mulţumeşte pentru cartofi.

Autobuzul porneşte! Îmi vine să plâng. Îmi îngrop faţa în eşarfa mea colorată şi închid ochii. Mă simt ca o pasăre ce încearcă să zboare, să evadeze din colivia cu roţi  cu numărul 22.

Read Full Post »

Older Posts »