Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Octombrie 2013

despre noi

 

1002136_10151643002056319_1925115994_n

Te priveam, țineai în poale cartea și întorceai cu grijă fiecare pagină, te temeai să atingi cuvintele, să nu se spargă, să nu țipe.

Știam că vrei să știi mai mult, vrei să știi tot, ai zăbovit în toamna 2010, când te-ai apropiat de iarnă am început să plâng, și ochii s-au umplut de lacrimi, nu te mai vedeam, doar auzeam zgomotul paginilor întoarse.

Să-ți spun despre noi, despre acea toamnă care doare.

Ne sunase medicul, în București urma să vină un medic din China, aducea și un nou tratament, nu se cunoșteau efectele, dar în cazul nostru, al ei, merita încercat . Am făcut bagajele, Daria nu vroia nici cum să plece, începuse anul III, își luase tema pentru licență și muncea de zor, școala a fost întotdeauna mai importantă decât sănătatea. Ne îngrijora și prețul, totul are un preț, ne costa 100 de Euro ziua de internare, drept este, într-o zonă de lux, o clinică de fițe. Am plecat pe la jumătatea lunii noiembrie, cu bani pentru 10 zile de internare, atât! Când am ajuns, Daria s-a hotărât să rămână singură câteva zile, să facem o economie. M-am întors la Brașov cu sufletul frânt, presimțeam că ceva ne pândește. Îmi era frică, mai frică decât altă dată. Prima zi a trecut, am vorbit tot timpul la telefon, a doua zi nu a mai răspuns, am început să-l sun pe domnul doctor care mă asigura că e totul bine, poate tratamentul o determină să fie apatică. Nu credeam o iotă, am rugat-o pe sora mea să-l sune, și m-am hotărât, am plecat la București. Când am ajuns copilul meu era în comă, o comă profundă, doar mișca din când în când și scotea niște sunete ciudate care mă făceau să-mi pierd mințile, cât mai aveam din ele.

Am privit în ochii medicului, și pentru că nu am înțeles nimic, m-am așezat în genunchi, i-am prins palma în palma mea și m-am rugat, m-am rugat copacilor, munților, apelor, sufletelor, norilor, stelelor, m-am rugat lui Dmnezeu, cu toate că mă îndoiam că există, nu înțelegeam cum ne poate privi!

Medicul îmi lăsa în fiecare seară o lumânare pe masă, eu mă încăpățânam să o aprind. Într-o noapte a fost frutună, vântul bătea cu putere, se desprindeau crengi din copaci și cădeau cu putere pe asfalt, vântul le târâia dintr-o parte în alta. Într-o cameră o altă pacientă gemea,  brusc s-a oprit curentul, am scos repede bricheta din buzunar și am aprins lumânarea,  am început să mă rog cu și mai multă forță, aproape că țipam, îmi priveam copilul, îi priveam obrazul livid, buzele, unghiile, m-am năpustit asupra ei, vroiam să o încălzesc. S-a mișcat, am sărit în picioare, a deschis ochii și cu zâmbetul ei, acel zâmbet ce însenina cerul, m-a întrebat stins:

– Mama, ești nebună, ce sari așa peste mine? vocea era pierdută, dar vorbea, deschisese ochii. I-am întins mâna, a întins mâna, ne-am privit, din ochii ei au început să se prelingă lacrimi, apoi i-a închis, obosise, dar își revenise, după câteva zile de comă.

Acel sfârșit de toamnă, of, acum înțelegi de ce mă doare toamna, de ce mă doare primăvara, de ce mă dor toate anotimpurile? de ce uneori tac și-mi strivesc cuvintele între buze, de ce țip noaptea în somn?

Te-am văzut citind despre acea toamnă 2010.

Read Full Post »

între noapte şi zi

 

1382350_394775917315596_1214463045_n

Sursă imagine: Alice Vergova

Te-am visat! Mereu te visez, dar nu întotdeauna îmi amintesc ce îmi spuneai. Uneori noaptea îşi adună în grabă întunericul, stelele, luna şi ia şi visul meu.

Astăzi au mai zăbovit, şi visul şi noaptea.

Noaptea îşi scutura poalele somnoroase, dimineaţa îşi zbătea genele, visul se cuibărise la sânul meu, îi era clad, se simţea ocrotit.

Eu continuam să-i spun despre mine, despre zilele şi nopţile în care te caut, despre zilele şi nopţile în care te strig, despre pereţii albi de atâta absenţă.

Tu, visul meu cel mai drag, îmi mângâiai obrajii, cuvintele le ţineai în palmă şi ele se prelingeau lacrimi.

Noaptea îşi aduna întunericul, dimineaţa îşi arăta părul bălai la fereastră, te-ai desprins, ai lăsat un gol în braţele mele, doar obrajii erau îmbujoraţi de atâtea cuvinte lacrimi.

Read Full Post »

Stânca Țipetelor

 

Alfio Ansaloni

Sursă imagine: Alfio Ansaloni

Drumul ducea spre cer, așa îl vedea ea de la fereastră, urca dealul, se strecura prin pădure, ocolea copacii și se-ndrepta spre soare.

Drumul pe care și-l dorise, dar nu era al ei, pentru ea exista o cărare ce tăia muntele, ducea la o stâncă, ea îi spunea Stânca Țipetelor. Se învățase să o străbată, acum îi știa fiecare cotitură, știa fiecare loc unde se prăvăleau bolovani, poate că ăsta era motivul pentru care nu îndrăznea nici să icnească. La început a fost tare greu. De multe ori a urcat în genunchi, s-a spijinit în coate, a îndepărtat crengi smulse de vânt, a înfruntat troiene, dar a ajuns la stâncă.

Privea adesea de la fereastră drumul spre soare, dar nu era drumul ei, ea avea o cărare pe care o străbătea încălțată cu bocanci, cu părul adunat sub o basma. însă când ajungea la stâncă, se descălța, își elibera părul și țipa de fericire, de durere, de dor, doar nu degeaba îi spunea Stânca Țipetelor.

 

 

 

Read Full Post »

despre ea

1381568_386730241453497_443491792_n

sursă imagine: Alice Vergova

Îmi acopăr faţa cu palmele şi în ele îmi îngân şoptit durerea. Durerea le răneşte, dar palmele mă ascund de lume. Mă simt ocrotită.

Te-am simţit cum cauţi în privirea mea mai mult decât spun eu, te-am simţit cum îţi doreşti să te ghemuieşti în poalele mele, să privim în albumul cu fotografii învechite de ani. Ştiu ce vrei să auzi.

A existat şi El. Trenul lui a sosit cu întârziere, eu am stat o vreme pe peron, aşteptându-l, însă cu mine timpul nu a fost răbdător, mă zorea. Am plecat spre casă ştiind că nu mă voi putea întoarce.

A sosit în urma mea. o vreme a bătut gara cu paşi veseli, apoi paşii au devenit grei, apăsaţi, întrebători. A zăbovit un timp, credea că am greşit ziua, dar zilele s-au scurs, credea că am greşit anotimpul. A hotărât să se întoarcă la prima ninsoare, dar când în oraşul lui ningea, la mine ploua şi tuna.

Ne-am învârtit printre anotimpuri. Când la el era primăvară, primăvara mea se stingea mugur.

Am îngropat adânc povestea, atât de adânc încât de sărbători, când vreau să-i aprind o lumânare, străbat prea mulţi ani. Şi până să ajung la ea, la poveste, mă izbesc de alte doruri, şi mă rătăcesc printre ele.

Read Full Post »

dimineaţa mea

481336_510617425648996_1124055212_n

Dimineaţa mea

Apa plânge în ibric în timp ce fierbe.

Felinarul din colţ se stinge încet, fără să pâlpâie, doar seara clipeşte, de bucurie.

Îmi frământ degetele, apoi le îndes în blana căţelului şi-l mângâi.

Aud clopotul de la biserică, e şase, sparge noaptea cu zgomotul lui. Cad cioburi dintr-un colţ de cer. Soarele îşi împinge razele. Azi va fi cald. Brusc mă dor picioarele, le îndes în papuci şi păşesc spre fereastră cu ceaşca între palme.

Pe gard câteva vrăbii. De când s-au dezbrăcat copacii şi au învelit pământul, văd până în vârf de deal. Rămân o vreme privind, apoi mă întorc la cafeaua mea. Cafeaua de dimineaţă.

Read Full Post »

şi Luna plânge

1383727_592189107512500_1543458685_n

Sursă imagine: Rozystronka

S-a oprit din tristeţe brusc, şi-a înghiţit lacrimile şi a deschis uşa, cineva plângea înfundat. Şi-a aruncat ochii peste gard, ferestrele lui erau acoperite de noapte, o lacrimă i s-a prelins pe umăr, a îndrăznit şi a privit cerul.

Din ochii mari şi rotunzi ai Lunii cădeau stele.

S-a furişat la colţul casei, a urcat pe acoperiş, a întins mâna şi i-a mângâiat obrazul. Luna continua să plângă stele, îi era dor.

Şi ea plângea, lacrimi, pentru stele.

Read Full Post »

despre ei

 

1235246_574241845973893_2051872196_n

A coborât dealul cu noaptea pe urmele ei, cu umbra păsind grăbită înainte, parcă intenționat să-i pună piedică.

Când căuta cheile prin buzunare, fereastra  lui s-a deschis brusc. Nu-l văzuse de câteva zile, acum se așezase pe pervaz, sprijinit în tocul geamului, cu un picior îndoit, pe care își rezemase cotul, iar în palmă își odihnea obrazul neras.

Ea continua să caute cheile și mâinile îi tremurau, le-a scăpat, s-a rușinat, a împins repede ușa, a intrat ca și cum o urmărea cineva, și s-a lipit de ea. A stat așa câteva clipe! Dacă nu ar fi scăpat cheile, of! Si-a eliberat picioarele de povara bocancilor, a pășit cuminte pe parchetul neascultător și a aruncat un ochi spre colțul lui.

Fuma, și fumul se înălța printre crengile goale, spre cer. Nu-i vedea ochii, ar fi vrut să știe unde privește, spre care colț de lume, dacă și ea locuia în colțul în care privea el.

Și-a aprins și ea o țigară, a crăpat ușor geamul, și fuma ca o școlăriță.

El se minuna, nici măcar nu știa că ea fumează.

Stăteau fiecare în câte o fereastră, locuiau în același colț, dar fiecare se întreba în ce colț de lume privește celălat.

Read Full Post »

Older Posts »