Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Septembrie 2013

am rămas cu toamna

 

1004796_10151632943766319_1412953518_n

 

Sursă imagine: Rozystronka

Nu știu când ai plecat, umblam după toamnă prin păduri, o pândeam să văd cum pictează frunzele, trebuia să aflu cum reușește acel arămiu.  Am tot colindat câteva săptămâni, plecam cu zorile, ajungeam acasă seara târziu, când se aprindeau felinarele, îmi scuturam bocancii de noroi și adormeam.

Toamna a terminat de pictat frunzele, vântul le-a scuturat și le-a întins covor, era sfârșit de septembrie, ploios septembrie. M-am întors acasă devreme, am intrat fericită, știam ce culori să amestec să obțin acel arămiu, te-am strigat, în timp ce-mi înșiram pensulele, acuarelele. Nu ai răspuns, nu ți-am auzit nici pașii, am început să te caut, credeam că te-ai ascuns, că îmi pregătești o surpriză, am deschis ușile de la dulapuri și am văzut că lipsesc câteva haine de vară, geamantanul, tabachera. Mi-am dat seama că de ceva vreme nu mai mirosea în casă  a tutun. Atunci am înțeles, eu umblam după toamnă, tu căutai un loc cu mult soare.

Ai plecat, acum știu cum să amestec culorile, să desenez frunze aramii, dar nu am cui să le arăt.

Am rămas cu toamna.

Anunțuri

Read Full Post »

în noapte

 

398054_10151183912776319_1680801503_n

Sursă imagine: Rozystronka

Ploaia se izbea de fereastră, eu frământam perna când pe o parte când pe cealaltă, alungasem visele, încercam să adorm, coboram pleopele, ochii se cufundau în întuneric dar auzeam ploaia.  Şi iar întorceam perna.

Ploaia se izbea în fereastră.

Visele căutau un adăpost, le gonisem. Eu nu puteam adormi.

Am coborât din pat şi priveam printre stropii mari şi reci. Copacul din spatele curţii îşi ţinea braţele atârnate spre pământ, fără frunze era ca mine fără vise, gol.

Am ieşit în noapte, am început să alerg prin ploaie, căutând un adăpost într-un vis în care adormeam  cu capul aşezat pe umărul tău.

 

Read Full Post »

despre tine

942682_325917927534729_1017301763_n (1)

 

Despre tine

 

Nu-ți înțeleg plecările, cum nu-ți înțeleg nici sosirile.

Stau pe peron câte un anotimp, așteptându-te, și când mă ridic să plec, obosită de atâta privit în zare, apari, ca și cum nu ai fi întârziat. Așteptările au devenit din ce în ce mai lungi, mai chinuitoare. Nici nu mă mai întreb pe unde ai poposit între primăvară și toamnă, între iarnă și vară.

Acum ai întârziat cel mai mult. Ieșisem din gară, plecasem gârbovită de dor, cu ochii triști, gata să cadă lacrimi, și ți-am auzit sosirea. Nici măcar nu am mai tresărit, doar inima a oftat, eu am continuat să merg, aveam nevoie de aer și afară toamna se stârnise vânt.

Nu-ți înțeleg plecările, nu-ți înțeleg sosirile, nu înțeleg cum pot să te aștept câte un anotimp. M-a prins toamna și eu așteptam vara pe peron.

Read Full Post »

cântecul tău

 

1069160_357709751022213_1490476796_n

 

Cântecul tău se furișează pe sub ușă, se ridică, sare gardul, apoi se strecoară pe sub ușa mea și se împrăștie în toată casa. Eu îl aștept, mereu îl aștept. După ce vizitează fiecare încăpere, se apropie de mine, îmi ia mâna, mi-o sărută, o agață de tavan și pornește a mă învârti.

Eu închid ochii și mă las îmbrățișată de el, de cântecul tău.

Tu te oprești, cântecul își adună notele, mă sărută în fugă, și tiptil, se furișează, sare gardul, intră pe sub ușă și se așează pe portativ.

Eu mă cuibăresc în balansoarul de lângă fereastră și aștept, cine știe, poate vei mai cânta azi, un vals!

https://www.youtube.com/watch?v=GmDZcXHc0qY

Read Full Post »

suspine

 

21459_361738790619309_1342145582_n

 

Femeia își legă baticul sub bărbie, întâi strâns să nu-l smulgă vântul, apoi renunță și-l desfăcu, îl lăsă mai lejer, să poată respira. Se îndreptă spre ușă, făcu de două ori semnul crucii, stătu o vreme pironită, mai făcu încă o dată semnul crucii și ieși.

Cumpără din colț de la țigancă un braț de crizanteme, mici, bătute, cu miros amărui, le luă scump dar nu se târgui, era duminică și duminica florile aveau alt preț, ca pentru cimitir.

Mergea grăbit, era rece, o vreme mohorâtă, își înfășură cordonul pardesiului în jurul taliei, să-i fie cald, își lipi florile de piept și înfrunta dimineața.  Puține mașini pe stradă, puțină lume, doar ea pleca de cu noaptea, de parcă se muta cimitirul de acolo. Și așa se jena, ajungea mereu după preot, ajungea când bătea clopotul, cât să-i simtă bătăile în tot trupul.

Îi înghețaseră mâinile pe flori, nu avea mănuși, le uitase sau nici măcar nu se gândi că e vremea lor. În dreptul liniilor de cale ferată se opri, aruncă un ochi pe după baticul care-i acoperea obrazul și păși cu capul plecat. Privea pietrele ce se înșirau între șine, era atentă, utima oară alunecase, nu căzuse dar se speriase, mai mult de trenul care se auzea venind.

Trecu liniile, se apropie de poarta bisericii și țigăncile săriră pe ea.

– Auzi mă doamnă, da ceva de încălțat nu ne mai aduci și nouă, că de mult nu ne-ai mai dat nimic!

Le privi, nu le mai dăduse, se cam săturase de ele. Cea tânără era iar gravidă, parcă abia născuse.

– Ești gravidă? Iar? nu mai ai trei copii?

– Da mă Doamnă, am, și ce, mi-i crești dumneata? Auzi, da un birou nu ai? mi-a intrat copilul la școală.

– Am, da-mi trebuie.

– Da ce? tu n-ai copii, la ce-ți trebe?

Înghiți în sec, o privi, era încălțată cu cizmele ei, avea pe ea un palton gri, paltonul…

Întră în curtea cimitirului și clopotul parcă o aștepta, se porni a bate lung cât să-i farme inima. Pe obraji se prelingeau boabe mari sărate ce se legau în barbă, ca baticul.

– Bună dimineața, vecină!

Se întoarse, era un domn, soția lui era înmormântată de acolo, pe lângă mormântul ei. Nu-i plăcea că-i zice vecină, dar ce să facă, îi mai uda și ei florile când nu putea veni, vara, pe arșița mare. Știa el că nu degeaba, mereu vâra mâna în buzunar și îi dădea de-o bere, două.

– Bună dimineața, vecinule!

– Cam târziu, nu te-ai trezit?

Îl împunse cu priviea, vecinul se pare că avea condică și consemna întârziații.

Se ținea după ea, îi arătă un morman de coroane și îi povesti ce e nou. Nu știa cum să scape de el. Vârî mâna în geantă, scoase 10 lei și îi dădu de o bere, hai două!

Vecinul îi smulse vaza și plecă după apă, ea se lipi de piatra rece, baticul îi alunecă de pe cap, vântul îi șuiera la ureche, acolo în câmp, clopotul se porni să bată iar, dureros, spărgea norii și norii se lăsau ploaie.

Read Full Post »

prietenie

 

 

150486_426930750731510_123321096_n

(mulțumesc, prietena mea, Doina Dimitriu)

În fiecare seară se așeza pe piatra din grădină, își strângea aripile și după o vreme adormea.

Piatra devenise casa lui de peste vară, era un fluture singur. I se spunea fluture de noapte pentru că dansa în jurul felinarului aprins. Acum, de când copiii au spart becul felinarului, nu mai dansa, se așeza pe piatră și-i povestea ei despre serile când dansase.

Venise toamna, florile își scuturaseră petalele, grădina nu mai zâmbea. Într-o seară vântul i-a acoperit piatra cu frunze, a bătut mult din aripi până și-a făcut loc. A tremurat toată noaptea, trebuia să se mute, să-și caute un adăpost. A privit spre mansardă, cineva lăsase fereastra deschisă. Își desfăcu aripile și zbură, apoi se întoarse, trebuia să ia și piatra, nu o putea lăsa afară să o acopere zăpada, era casa lui de peste vară. A căutat o sfoară, a strâns-o să nu o doară, doar cât să o poată urni, apoi încet, a început să urce scările, spre noua lor casă, un fluture și o piatră.

Read Full Post »

scrisoare

74104_10151183901131319_678757314_n

Mi-e dor de serile petrecute lângă foc, de căldura flăcărilor ce-mi dogoreau obrajii, de gusutul mustului lăsat pe buzele tale. De zgomotul pietrei ce spărgea nuci. De serile de toamnă răcoroase când mă cuibăream în brațele tale și chitara se odihnea într-un colț.

Mi-e dor de șoaptele frunzelor ce-și luau rămas bun de la copaci.

Mi-e dor de degetele tale ce-mi răsfirau părul, de cuvintele nespuse, citite în adâncul sufletului tău, de ochii tăi, de genele tale indecent de dese ce tremurau când te priveam.

Dragul meu, mi-e doar de toamna noastră cu gust de must.

Acum scutur copaci și ascult cum se tânguiesc frunzele.

Read Full Post »

Older Posts »