acasă

 

Sursă imagine. Dariusz Klimczak

acasă

 

De cum se zbătea primăvara muguri, până toamna târziu când păsările plecau și frunzele cădeau uitându-se după stoluri, locuia într-un copac, în câmp, departe de lume. O vizita doar vântul, îi dansa frunzele pe la ferestre.

Read Full Post »

scrisoarea

 

 

S-a auzit soneria, eu o credeam înțepenită, nici nu-i mai cunoșteam semnalul. Am tresărit, am înțeles că cineva este în fața ușii și așteaptă. Mi-am târâit papucii în hol, am aruncat o privire în oglindă, nu țineam minte dacă m-am pieptănat și m-am îndreptat spre intrare.

Am deschis, știam că nu este făptura pe care o așteptam eu, ea nu mai suna, doar visa în visul meu. Cât m-am mocăit eu, în ușă era doar vântul. Am plecat pe alee spre poartă și am văzut poștașul. I-am zâmbit, mi-a zâmbit. Îmi lăsase un plic pe geam. Mi-am târâit picioarele spre casă, am luat plicul, l-am deschis repede, era o scrisoare. O scrisoare care nu-mi era adresată.

Am privit soneria și am apăsat cu furie până a scos un oftat!  Acum știu sigur, a tăcut pentru totdeauna !

 

Read Full Post »

despre mine

 

 

V-au înflorit vreodată copacii toamna? Copacii din grădina viselor voastre, acea grădină unde poți fi pasăre, floare, fruct? Azi mi-a înflorit un cireș și mireasma lui s-a răspândit în căsuța mea, căsuța mea, unde mereu cineva stă în camera nepopulată. Am câțiva prieteni care stau aproape, se tem că plec noaptea de acasă și uit să mai vin. Se tem că încurc dimineața cu seara, că încurc iarna cu vara, se tem că îmi încurc tinerețea cu bătrânețea. Se tem când mă trezesc noaptea și îmi legăn brațele cântând; Nani, Nani, dormi cu mama!

În urmă cu ceva vreme umblam pe străzi, căutam, căutam și plângeam, lacrimile sfărâmau asfaltul, și asfaltul țipa să mă adune cineva. Într-un târziu am ajuns acasă, am intrat, am tresărit și am fugit iar. Atunci mi-am frânt un picior, sufletul era frânt demult.

Azi a înflorit un cireș, i-am simțit mireasma, în grădina sufletului meu a înflorit un copac, la sfârșit de vară. Azi nu am încurcat apusul cu răsăritul, nu am stat în fereastră tăcută, azi am venit veselă, am vorbit, am cîntat, același cântec, despre dragoste, dor.

Într-o primăvară, tot o primăvară, am pierdut, am mai pierdut o iubire. O iubire ce nu a avut răbdare să mă adun de pe dealuri. Atunci am fugit iar, m-am întors prin toamnă, sătulă de umblat, sătulă de vânt, de frunze triste căzute, de nori cenușii. Mi s-a întins o mână și pentru prima oara am acceptat să fiu ajutată să descui ușa care dă în grădina viselor mele.

Într-o zi voi putea să privesc pe fereastră și să văd doar apusul, să văd doar răsăritul, să mă văd pe mine, așa cum mă știam eu, un copac care se alintă când vine primăvara. Într-o zi îmi voi putea mișca picioarele fără să plâng de dorul cărării, într-o zi!

Read Full Post »

femeia

 

 

Sursă fotografie: Svetlana Belyaeva

Cu vârful picioarelor atingea pământul, cu braţele atingea cerul, era doar o dansatoare, dar cerul o credea pasăre, pământul o credea floare.

Doar el ştia că iubeşte dansul, că dansul o eliberează, că îşi desface părul, îl scutură, îşi arcuieşte picioarele, se învârte, apoi sare şi îmbrăţişează cerul, coboară şi sărută pământul, închide ochii şi se gândeşte la braţele lui care ar strânge-o cu putere, ca apoi să o ridice mai aproape de cer, ca apoi să cadă obosiţi rostogolindu-se pe pământ.

https://www.youtube.com/watch?v=ziiaC252Gfw

 

Read Full Post »

acasă

 

M-am apucat să spăl podelele, cu mine. Am tot ținut ușa deschisă și au năvălit pantofi, și cizme, și bocanci, unii plin de noroi, și mi-au murdărit podelele.

Am pus un preș la ușă, nu preșul de coade de la bunica, a trudit țesându-l, îmi țineam sufletul, eram primitoare, și acum sunt primitoare, dar am pus un preș la ușă! Sufletul era cam strivit, a venit vremea să-l primesc în casă, e al meu, cum am putut să uit de el?

Am frecat podelele, cu mine, acum sclipesc, nici urmă de tălpi pline de noroi, sunt doar vârfurile degetelor mele. Merg pe vârfuri, nu îmi place să fac zgomot, mi-aș speria sufletul strivit.

Mă oglindesc în podele și podelele în ochii mei! Sunt acasă, ce bine e acasă!

 

Read Full Post »

Scrisoare

 

Sursă imagine: Rozystronka

Dragul sufletului meu,

Plouă, plouă mărunt și îmbufnat, plouă cenușiu și pământul e alunecos. M-am mutat la fereastră, în casă e pustiu și ploaia a gonit orice zâmbet. Mai aveam câteva ascunse printre desene, dar au fugit, să nu se scufunde.  Nici nu aș ieși din casă, picioarele mele se tem de locurile alunecoase, prea s-au frânt de multe ori și cu greu am învățat iar să merg. Pe atunci avea cine mă sprijini, acum mă bazez doar pe pereți. Pereții sunt prea albi și nu i-aș zgâria cu mâinile mele aspre.

Dragul meu, m-am privit în oglindă și oglinda m-a gonit. M-a trimis să-mi aranjez părul vâlvoi, s-au cuibărit azi noapte visele și acum este încâlcit, m-a trimis să-mi spăl obrajii de dorul mângâierilor tale, m-a trimis să-mi populez ochii cu păsări, le-au gonit lacrimile mele, m-a trimis să-mi înroșesc buzele livide, am tremurat, nu de frig, de năduf, prea e greu bolovanul pe care mi l-a legat viața de gât.

Acum mi-am înșirat pe masă culori, stau cu spatele la fereastră să nu văd ploaia, și încerc să desenez un zâmbet mare pentru tine, dragul meu.

Read Full Post »

secretul

 

 

Sursă pictură: Alice Vegrova

Avea un secret, se ascundea în spatele culorilor. Arăta un ochi, cel care zâmbea, lumii, cel plâns, încercănat, îl ținea închis, ascuns sub pleoape.

Avea un secret teamă care o măcina, îi săpa obrajii și ea îi umplea cu culori, să nu vadă cerul, să nu vadă marea, dacă valurile l-ar fi răspândit? dacă cerul l-ar fi purtat cu norii de colo colo?

Doar dealul îi știa secretul. Ea i-l spusese, profitase că cerul se oglindea în mare, că marea îi spală norii, și se destăinuise dealului. Secretul ei, teama ei, pe care o ascundea în spatele culorilor, dar care îi împuțina trupul.

Avea un secret, dureros secret, o povară pe care i-o împărtășise dealului.

Read Full Post »