Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Mai 2013

Scrisoare

stilou

Dragul meu,

Astăzi m-am apucat să rânduiesc foile de pe birou. De ceva vreme mă tot gândesc că am ajuns să stau într-un colț, am tot înșirat culori, hârtii, bilete, agrafe.

Vroiam să arunc călimara! Mai este doar un strop de cerneală și nu mă îndur. Așa că am umplut stiloul. Îl am de câteva decenii, mi l-a dăruit tata când am devenit liceancă. Penița nu mai alunecă, s-a tocit și agață foaia, uneori hârtia țipă, probabil o zgârâie, și atunci tresar. Cu certitudine am făcut o greșeală, sau am inversat ordinea cuvintelor, sau am udat hârtia.

Nu ți-am scris de ceva vreme, m-am tot învârtit pe aici, am amețit, și am așteptat să se așeze totul în jurul meu.

Nu fac mare lucru, astăzi plouă și de la fereastră văd totul cenușiu, dar știu că vine vara, așa că nu mă sperii prea tare.

Mai ții minte obsesia mea pentru ordine? Nu am scăpat de ea, reușesc să fac totul să sclipească, în casă, însă nu pot să rânduiesc dezordinea din sufletul meu. Am încercat pe culori și anotimpuri, dar am abandonat. Apoi m-am gândit să separ copilăria de restul vieții, am rămas la granița dintre ele, mi-a fost greu să mă despart de fata aceea năzdrăvană, mi-a fost greu să o privesc în ochi pe femeia care am devenit. Dacă vii, promite-mi că nu vei privi și în sufletul meu, e dezordine.

Ah! Iar a agățat penița coala de hărtie și am tresărit. Cerneala nu mai este la fel de albastră, s-a mai decolorat, nici literele nu le mai desenez rotunde, mă precipit, încep să-ți spun ceve, și pentru că am atât de multe să-ți spun, închei cu alt gând.

Aici plouă. Cerul nu pare a fi prietenos, nici eu nu sunt prietenoasă, astăzi!

Privesc călimara. O am de multă vreme, acum este goală, ultima picătură de cerneală este în stiloul cu penița tocită care agață foaia.

O să-ți mai scriu, dar cred că mă voi folosi de o pană lăsată de porumbelul ce s-a izbit de fereastră și de câteva lacrimi. Probabil abia acum vom reuși să citim doar noi scrisorile.

A venit postașul, eu l-am chemat, să-i dau scrisoarea,

Vreau să-ți fie bine și aștept să-mi lași un semn, la fereastră.

A ta,

 

 P.S. Mâine nu sunt acasă, dar voi lăsa fereastra deschisă.

Ah! am uitat! Îți amintești când mă învățai să devin o luptătoare? Mi-ai făcut un coif din hârtie și o sabie din carton, într-o noapte m-am luptat cu un dor, coiful l-am pierdut, sabia s-a îndoit. Vezi dacă vii, adu-mi sabia ta, acolo unde ești tu, nu sunt războaie!

Read Full Post »

între noape și zi

3581092-retro-street-lamp-shining-at-night1.jpg

Mi se întâmplă să aleg zilnic aceeași potecă, chiar dacă am opțiunea să aleg o autostradă și să ajung în câteva minute în locul dorit. Prefer poteca, prefer să urc, să trec pădurea, să mă opresc, uneori să pierd vremea, sau vremea să se desprindă de mine.

Eu să fiu pe un deal, timpul pe celălalt deal.

Mi se întâmplă adesea să rătăcesc și din rătăcirile mele să mă întorc schiopătând, semn că am mers prea mult, că mi-am târâit picioarele în bocancii prea mari si prea grei.

Mi se întâmplă adesea să cred că atunci când m-am născut, dintre toate rolurile distribuite de divinitate, rolul meu nu și-l dorise nimeni. M-am născut în ruginia toamnă și era cam târziu pentru veselie, se scuturau copacii, cobora vântul năvalnic de pe munte, aducea ploaie.

 

Read Full Post »

Trec zilele

 

150629_10151212379501319_599499259_n

Trec zilele și eu mă înșir între răsărit și apus, apoi mă adun de la apus până spre zori, ca dimineața să țâșnesc iar!

Trec zilele, și eu mă târâsc printre ele. Unele sunt atât de tăcute încât aud bătăile inimii, pendula vecinilor, stâncile desprinse de pe creste! Sunt și zile zgomotoase, zile când cânt, zile când vorbesc continuu, când nu mă înșir doar eu, înșir cuvinte, atunci știu sigur că mi-e dor să povestesc!

Dar trec zilele și eu mă înșir între răsărit și apus, apoi mă adun.

Zilele de vară se scurg cel mai greu, apusul se lasă așteptat, iar zorile se prea grăbesc. Dar trec zilele!

 

http://www.youtube.com/watch?v=Eo-yBdZfQ1s

Read Full Post »

Un dor

37363_136978352982490_6323879_n

Pictură de Marina Kalacheva

Frământa cuvintele. Întâi între palme, apoi între buze, apoi roşea şi nu le mai spunea.

El îi prindea palmele şi găsea acolo forma cuvintelor, apoi îi atingea buzele şi înţelegea ce ar fi vrut să spună, înainte să roşească obrajii ei!

Frământa o îmbrăţişare. Întâi între braţe, apoi le deschidea, vroia să-l cuprindă de după gât, să se atârne de el, dar între ea şi el era acel spaţiu numit teamă. Braţele se lăsau învinse pe lângă trup, însă el i le ridica, i le aşeza pe umerii lui, spărgea acel spaţiu numit teamă şi dădea o formă braţelor ei.

Frământa între palme un dor, şi dorul i le ardea.

 

 

Când se vor întâlni, el va stinge acel dor din palmele ei arse!

 

http://www.youtube.com/watch?v=GfmPw5-6fLk

 

 

 

Read Full Post »

299301_523408751036530_832809579_n

 

De când a înflorit iasomia, umblu zevzecă, mă agăț de garduri, mă cuibăresc acolo printre florile albe, până uit că s-a-nserat, că am un loc al meu.

De când a-nflorit iasomia stau în poartă și aștept vara. Ea știe că o aștept, aștept mereu  fiecare anotimp. Îl primesc în curtea mea, îl așez la masa. Câte cafele am băut eu cu toamna! Își aducea frunzele în ușa, eu le auzeam și deschideam.Povesteam, de seara până dimineața, apoi își aduna frunzele, chema vântul,  și pleca prin păduri.

Acum stau în poartă. Cireșul cu care mă mândream eu  că scutură fluturi la fereastra mea, s-a uscat.Nu mă îndur să-l tai, și așa doare că nu mai trec copiii de la școală, că nu mai urcă pe gard și strigă Putem lau și noi?(în timp ce aveau buzunarele pline).

De când a-nflorit iasomia umblu zevzecă. Azi nu mi-am rimelat genele, se hârjoneau cu soarele și m-am temut că le stric jocul!

De când a-nflorit iasomia tot tresar, se-apropie vara!

Îi simt mângâierea!

Read Full Post »

 

302728_10151111780421319_1033380770_n

Invită-mă la dans!

Invită-mă la dans. Mi-e tare dor să văd cum pereţii aleargă în jurul meu, mi-e tare dor să mă învârt, mi-e dor să dansez. Mi-a amorţit mâna atârnată de tavan, iar cealaltă sprijinită de tocul uşii a înţepenit.

Invită-mă la dans!

Aş scoate din dulap rochia mea de culoarea lavandei uscate, nici tânără, nici bătrână, cu acel parfum discret. Rochia mea care foşneşte. Îţi imaginezi de când stă ea tăcută, atârnată pe umeraş? Ce s-ar mai roti, ce ar mai povesti, ce ar mai foşni.

Invită-mă la dans!

Mi-e dor să văd cum aleargă pereţii în jurul meu. Mi-e dor să aud cum foşneşte rochia mea de culoarea lavandei uscate!

http://www.youtube.com/watch?v=C86uiDTxLJ0

Read Full Post »

Un vis împlinit!

 

521857_176930522461000_2021866683_n

Un vis împlinit

 

Am  plecat ţinându-ne de mână! Sigur, noi nici nu ştiam să mergem decât ţinându-ne de mână! Luasem cu noi doar visele. Din loc în loc mai plantam câte unul! Uneori din ele  creşteau arbuşti, alteori doar flori mărunte, dar populam marginile drumului cu visele noastre.

Apoi, tu ai rămas pe margine de drum, şi am fost nevoită să continui drumul altfel. Ţineam în braţe o viaţă, mai aveam vise, mă mai opream şi tot plantam din ele. Un vis, cel mai drag al meu, a devenit un copac. Un altfel de copac, se tot înalţa către cer, păsările îşi făceu cuib în el, rodea, şi trecătorii se hrăneau cu fructele lui, eu doar priveam râzând şi plângând, spunând Este cel mai frumos vis al meu, împlinit!

 

Toată noaptea mi-am amintit cum de ne-am hotărât noi să plecăm împreună!

Ştrengari! Îţi aminteşti cînd mi-ai spus Buchet de flori, buchetul miresii? Nu! Tu eşti o floare, palmele tale vor sta în palmele mele!

Şi în loc de acel buchet mic de flori, am ţinut toată noaptea „palmele mele în palmele tale”. Oricum nu ştiam ce flori vreau! Era greu să mă hotărăsc, nu că aş fi nehotărâtă, ci pentru că mie îmi plac lalelele, iar atunci era octombrie, la început!

 

Am plecat ţinându-ne de mână, un timp am plantat vise şi din ele au răsărit plante,  un copac, şi el este cel mai frumos copac de pe marginea drumului.  Eu încă merg, drumul este din ce în ce mai greu de străbătut, am ajuns în zona aceea cu pietre, şi visele se prind greu.

 

Aseară am stat un timp cu doi tineri care s-au hotărât să-şi unească destinele. Au plantat un vis, în grădina mea. Ei au plecat, iar eu am rămas să am grijă de el. Din când în când de undeva din înalt, cădeau boabe mari, rotunde, picături, lacrimi şi udau pământul. Am adormit în acel loc. Dimineaţă un fir subţire, verde crud, timid, împingea pământul şi se arăta soarelui. Era un vis împlinit.

 

 

Read Full Post »

Older Posts »