Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Ianuarie 2013

 

OLYMPUS DIGITAL CAMERA OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Fiecare an cu floarea lui…

 

Aș spune că m-am apucat iar de brodat, dar mint! Doar scot coșul cu ațe, cu lucruri începute, fixez ghergheful, îmi aleg culorile, pun ață în ac…și rămân așa, cu acul în mână și cu ochii la desen. Îl colorez din priviri! E minunat ce am cusut, dar doar cu privirea.

Zilnic fac la fel. Spun! Azi cos măcar o floare. Fac niște săculeți să-mi decorez geamurile când o bate primăvara în ele. I-am început cu ceva timp în urmă, ceva ani, când aveam zeci de decoruri. Am mai dat din ele, nu vroiam să simt cum se scurg anotimpurile, vroiam să încremenesc în acea primăvară. După o vreme am realizat că e bine să mă bucur de fiecare!

Am un cufăraș vechi, din lemn, acoperit cu piele neagră, în care țin decorurile, le schimb când se rotesc  anotimpurile. Unele se așează în ferestre, altele se odihnesc în cufăr.

Acum mi-a venit dor de lavandă. Am plantat și în curte, dar parcă aș vrea și în casă. O fi anul lavandei!

Anul trecut am brodat panseluțe, multe, fețe de masă, șervețele, mă apucase și pictatul…dar ca și scrierile, picturile erau copilărești. Nu m-am lăsat, o operă tot am înrămat!

Mi-s dragi florile, le dedic toată primăvara, apoi vara, și spre toamnă le pregătesc pentru iarnă. Mare grădinar sunt! Când mi-am luat hârleț am crezut că săpatul e floare la ureche, după jumătate de grădină, aveam palmele înflorite de muncă. Daria, și-a dorit să încerce și ea. A râs, Mama fug la învățat, nu-i de mine! Cu timpul am adunat precum furnica și greblă, și hârleț, și sapă, aveam și o coasă, dar când a apărut Roua am dat-o, mi-era teamă că în joacă se va răni.

Într-un an au năvălit melcii, melcii aceia urâți fără de casă, s-au instalat pe pământul meu înflorit și se hrăneau cu munca mea și frumusețea florilor. Le-am declarat război, am cumpărat tot felul de substanțe, însă ei continuau să vină. Într-o dimineața am înhățat sprayul pentru curățat geamuri și am pornit atacul. Îi amețeam, dar melcii fără de casă nu se temeau de mine și de așa zisă armă a mea! Greu am scăpat de ei, cine știe, poate și-au găsit un loc al lor, al celor fără cochilie.

Acum scot iar coșul cu ațe, materiale, ace…

Prin 2007 am cusut zeci de oameni de zăpadă. Daria învăța pentru bacalaureat și cu foiala prin casă era mai greu! Eu, cum nu am stare, mai făceam un omuleț, mai năvăleam în camera ei să-i arăt. Ca să mă potolească mi-a zis Ciupercuțo! Stai și coase frumușel și fă-mi surpriză, lasă că-i văd de Crăciun! De Crăciun casa arăta ca și cum Moșul s-ar fi mutat la noi! Scăpasem de sub control!

Și azi am scos coșul, am descurcat ațe, am privit ce de lucruri începute, mi-am făcut un plan, anul ăsta îl dedic lavandei…știu eu de ce!

 

Anunțuri

Read Full Post »

Păpădie

 

528789_544319508921455_1408315891_n

Păpădie

 

Cât îmi place vântul cald al primăverii spre vară. După ce curtea a fost înflorită galbenă păpădie, de parcă soarele şi-a lăsat mici sori pe pământ, florile galbene dispar şi se fac ghemotoace de stele seminţe. Uite aşa puii soarelui nasc steluţe. Vântul cald de primăvară spre vară le desprinde de ghemotoc şi le poartă prin aer, spre cer,  le arată pământul, ca apoi ele să se sădească pentru anul următor când se vor naşte păpădie, soare mic pe pământ, galben.

Read Full Post »

Depărtare

484809_10151187470291319_701493020_n

 

Depărtare

 

De când au trecut peste ochii mei ani, am şi tot stat cu ei larg deschişi, păzind casa de întuneric, de când au devenit izvor nesecat de lacrimi, mă dor când privesc depărtarea.

Cu ceva vreme în urmă ridicam privirea spre cer şi vedeam până departe , răzbăteam dincolo de răsărit, dincolo de apus. Ştiam ce fac aştrii când nu sunt pe scenă.

Acum mă doare depărtarea, nu o pot pătrunde. Strâng din ochi, îi forţez, dar ei nu mai pot! I-a orbit depărtarea.

Nu eu m-am depărtat de aştri, nici ei de mine, poate suntem mai apropiaţi ca niciodată, însă ochii mei nu mai pot cuprinde depărtarea, au obosit, au îmbătrânit şi pleoapele sunt tot mai coborâte. S-au îngreunat pleoapele de ziuă lungă, s-au îngreunat pleopele de noapte neagră, s-au îngreunat pleoapele de depărtare.

Acum mă dor ochii de depărtare.

 

Read Full Post »

Ce-i cu blogul?

street-light-at-night1.jpg

Ce-i cu blogul?

(aceasta-i întrebarea)

Sătulă de plimbat de la psiholog la psihiatru, de scheme de tratament care ma faceau sa stau precum curca pe lemne, să privesc in gol, sa dorm noaptea fără mine, e ciudat sa iei somnifere puternice, nu dormi, mori! Am început să citesc, pe ici, pe colo. Uneori îmi doream să scriu ceva, în semn de mulțumire, însă cuvintele mele erau prea sărace pentru prea plinul sufletesc pe care îl primeam citind!

După ultima vizită la domnul doctor, care s-a lăsat cu trânteli de uși, din partea lui, furios că uitasem acasă o hârtie, însă puteam să-i recit cele scrise, adică o mică schemă cum să iau pastilele, am hotărât. Mă tratez singură! Cum? Văd eu…

Întâi am făcut ordine în lucruri…am aranjat cronologic, zeci de caiete, hârtii, bilețele, desene… apoi am citit tot ce am aranjat! Seara, dornică să aud cuvinte, să citesc eseuri, proiecte, referate…am năvălit pe bloguri, pe pagini de facebook, și am început să sorb cuvinte! Doamne! Bine este când însetat fiind,  cineva îți dă un strop de apă.

După un timp, așa conform propriei scheme de tratament am hotărât, îmi fac blog! Ce dacă m-am îndepărtat de litere, ce dacă sunt doar un bugetar care face salarii, statistici, decizii, contracte de muncă…situații pentru zeci de șefi, ce dacă poveștile mele sunt puerile, ce dacă scrierile mele sunt compuneri, mă eliberez, nu mai merg la doctor! Nu am o relație de prietenie cu el, detest ca cineva să țipe la mine! Eu nu țip, nu sunt șefă, decât în organigramă, în rest sunt un om simplu!

În seara asta am năvălit pe blogul Planeta Doria și am citit Nu vă tratați de cancer în România! Am vrut să scriu DA DA DA, mii de Da! Însă eu sunt timidă, chiar dacă aici, din spatele ecranului nu mă văd, tot timidă sunt! Am vrut să scriu da, nu pentru că medicii noștri nu sunt buni, sunt bine pregătiți, dar nu au cu ce! Știu asta, pentru că …am trăit-o! Când Daria intra în aplazie, adică avea câteva leucocite necăjite, un prieten doctor fura neupogen din spital să ne dea nouă, pentru că la Institutul Oncologic nu aveau!

Asta fac eu seara, năvălesc pe bloguri și citesc, vă citesc! Citesc zeci de articole, postările de pe facebook, descopăr un poet, apoi îl caut, descopăr o carte apoi mi-o comand…Nu am abandonat mersul la Teatru, nimic nu mă poate ține departe de scenă! Sunt fascinată de tot ce se petrece de la ridicarea cortinei, până la căderea ei!

Mă hrănesc cu tot ce scrieți, cu tot ce postați!

Ce e cu blogul?

M-ai întrebat! Uite răspunsul! E felul meu de a mă trata de urât!

P.S. Am uitat să spun, pe tanti psiholog mai aveam un pic și o consiliam eu! Mă învățase psiologul meu, real, care tocise zeci de cărți, care își cumpăra, din amărâta de bursă de merit, articole, FATA MEA!

Read Full Post »

Zbor

 

 

2987421

Zbor

Am deschis fereastra, am aşezat un scaun în dreptul ei, m-am urcat pe pervaz, am deschis braţele şi am început să zbor. Braţele mele, fără pene, nu mă înălţau foarte mult, însă de acolo îmi vedeam fereastra deschisă şi perdelele care fâlfâiau când în afara camerei, când înăuntru ei. Fâlfâiau a pustiu, a casă părăsită.

Am hotărât! nici nu zbor, nu am cum să mă înalţ, nu sunt pasăre, doar sufletul poate să se înalţe, graţios, iar casa, privită de aici,  pare nelocuită.

Am coborât! tot cu ajutorul braţelor, am intrat pe fereastră, am închis geamul, am aranjat perdelele şi doar am privit spre înaltul cerului. Zburam cu gândul, cu sufletul, sfârtecând văzduhul!

Read Full Post »

Unde eşti copilărie?

Finding-Her-Roots

Unde eşti copilărie?

Bunicii mei, Maria şi Filip Tănase, au fost un fel de emblemă a comunităţii lor. Bunica, Maria, făcuse la Iaşi, la pension, sub îndrumarea călugăriţelor un pic de şcoală, unde a deprins arta cusutului, dar şi „arta conversaţiei”. Frumoasă, demnă, bunica ştia să se facă cu uşuriţă plăcută de toată lumea. Femeile veneau la ea să-i ceară sfaturi, tot la ea veneau să-şi facă straie frumoase pentru nunţi, baluri, hore, cumetrii… Bunicul, Filip, făcuse un fel de şcoală de contabilitate şi era gestionarul Cooperativei din sat, un soi de supermarket al zilelor noastre. Pe atunci, cu ochi de copil, de la înălţimea mea, vedeam casa lor cea mai mare şi mai frumoasă. Când am fost ultima oară, acum 2 ani, casa mi s-a părut micuţă, îmbătrânită, dar din pereţi răzbeau râsetele noastre, supărarea bunicii pentru toate năzdrăveniile. Dacă închideam ochii şi mă detaşam de prezent, auzeam chiar muzica balurilor, trompeta, trompeta ce ridica praful, când băieţii învârteau fetele sub felinar.

Am fost o năzbâtie de fată, însă preferata bunicilor. Am şi stat mult la Mărăşeşti! De la trei luni până când a sunat clopoţelul care mă chema la şcoală.

După ce am devenit şcolar, nu luam bine vacanţa, că aveam bagajul făcut, biletul la beretă şi Via Mărăşeşti!

La bunici, eram stăpâna satului. Băteam fiecare uliţă, vizitam oamenii, fugăream gâştele de pe pârâu, aveam praştie, nimeream bine geamuri, urcam în toţi copacii. De aici şi urmele de pe picioarele mele. Toată vara avem genunchii, coatele julite, iar faţa arsă de soare şi praf.

Bunica, ţinea mult la „etichetă”. Mă mai certa aşa „Ei lei, iar ai fost pe pârâu, iar ai fost la magazin, ce cauţi tu la Genoveva? Acolo e casa ta?” Pe moment mă ruşinam, dar nu ţinea mult.

Bunicul a fost idolul meu, în sufletul copilului de atunci el era tată, bunic, jucăria preferată. La cooperativă mă comportam ca şefa lui, eram stăpână peste toată marfa, dar mai ales peste săndăluţe, boamboane şi eugenii! Ziua mai stăteam pe acasă, de voie de nevoie, însă seara, când ştiam că la cooperativă se adună tractorişii să-şi stingă arşita de peste zi, femeile să cumpere gaz pentru lampă, copii care luau câte cinci bombonele, învelite în bucăţi de hărtie, eram prezentă. Mă instalam confortabil pe tejghea şi începeam să fac liste de preferinţe. Adică,  bunicul, trebuia să servească întâi oamenii în curţile cărora mă jucam, mai serveam prânzul. Pe cei mici, tovarăşii de joacă,  îi serveam eu! Bunicule? pot da eu bombonele?da biscuiţi? Bunicul, care mă adora, nu m-ar fi înfruntat ferească sfântul, mă lasă Sigur, fata mea, vezi, să le numeri şi să treci în caieţel! Ştia el că eu nu luam bani copiilor, ce! erau prietenii mei!

Bunica nu mai lupta cu mersul meu brambura, nu mă mai dojenea, încerca să-mi dea exemple! Un exemplu era Corina, o verişoară îndepărtată, după veri, care venea la nana Tudurica. Era din Vaslui, o fetiţă blondă cârlionţată, singură la părinţi, mofturoasă, pe care bunică-sa o purta ca păpuşile Barbie! Venea cu ea în vizită, moţată, cu două cozi ondulate, cu rochiţele apretate, de culoarea cerului, cu şosete trei sferturi, cu poşeţică şi tot dichisul. Când o vedeam mi se întuneca. După ce pleca, duceam în spatele casei un lighean, puneam apă să se încălzească la soare, îmi muiam picioarele vagaboande, luam un cocean de porumb şi le frecam. Praful îl muiam, însă nu scăpam de semnele obrăzniciilor, a cocoţatului în copaci. Apoi, luam o rochie bună, bunica ne făcea săptămânal rochii noi, puneam şi eu şosete trei sferturi în picioare, săndăluţe albe, mă înfăţişam bunicii, care exclama Vezi bunică, se poate, uite ce frumoasă eşti. Aşa moţată, ieşeam pe poartă. Cuminţenia mă ţinea până ajungeam în dreptul pârâului când obligatoriu trebuia să fugăresc gânsacii…de acolo, abandonam sandalele, uitam de rochia cea frumoasă, şi când ajungeam la cooperativă la bunicul eram tot eu, o năzbâtie de fată.

Mi-e tare dor…

Seara, când obosit de muncă, bunicul se întorcea, flămând, cu pălăria pe o parte, năduşit, mă urcam în braţele lui, în timp ce el încerca să mănânce, apoi obligatoriu, trebuia să-mi spună povestea despre căruţa cu roţi de bostan, până legănată de dăngănitul ei, într-un târziu adormeam.

Unde eşti copilărie?

Read Full Post »

Natalița!

dsc05545-2

 

Natalița!

 

Satul bunicilor mei este despărțit în două de pârâul Mărului. De aceea cei ce locuiesc la sud de el se spune că stau la vale, iar cei din nord, stau la deal. De la vale la deal treci pe un pod. Bunicii mei au casa chiar pe malul pârăului, în vecinătatea podului, puțin mai sus de ei, locuiau Natalița și Nicușor! Ca și vârstă, cu siguranță erau mai tineri decât bunicii mei, însă îmbătrâniți înainte de vreme, poate de muncă, Nicușor cred că și de rachiu. Aveau o căsuță mică, sărăcăcioasă, însă o curte plină de păsări, o vacă de la care luam și noi lapte,  o grădină de zarzavaturi pe care o udau seară de seară! Amândoi munceau la colectiv. Plecau dimineața devreme, însă pe la unsprezece, Natalița venea acasă, cu sacul cu lucernă în spate, hrănea repede orătăniile, adăpa vaca și punea ceva pe plită să-și omenească bărbatul. Biata femeie, făcea ce făcea și ardea mâncare. Nicușor, care venea pe la doisprezece,  simțea mirosul imediat ce trecea podul și începea să o înjure grijania ta de femeie! Până să se așeze la masă o și altoia pe amârâta de Natalița.

Ce să spun? Eu nu aș fi bătut-o! Așa gândeam eu, copil hușărnic, plecat prin sat toată ziua să văd ce mai face lumea! Poposeam adesea și pe la ei, aveau o fată puțin mai mare ca mine și eram prietene, cu toate că bunica mai strâmba din nas. Îmi plăcea mâncarea arsă a Nataliței! Fasolea prăjită era delicioasă, o mâncam cu turte sau mămăligă și cu castraveți puși vara în apă sărată, cu mult mărar! Doamne, buni erau, bune și turtele și fasolea. Mă întrebam, ce o fi bătând-o urâtul de Nicușor?

Bunica ne gătea toată ziua, tăia de dimineață câte o pasăre, făcea tăiței de casă, borș cu leuștean, pârjoale, poale în brâu, dar eu eram mereu ademenită de fasolea arsă a Nataliței!

Mă mira că bărbatu-su nu-i spunea niciodată pe nume. O striga măi femeie! Parcă o luase în dușmănie, nu de drag. Nu-mi plăcea Nicușor, era înalt, slab, nu-i prea vedeai ochii de sub cușma trasă până spre ochi și nici nu prea vorbea!  Dar când te privea, avea o uitătură ciudată! Poate nu era om rău, dar prea o bătea pe Natalița și-mi era tare milă!  Lumea îl poreclea Hodeleag!  nu știu ce înseamnă!

….

De câteva zile, de când știu că bunica e mai aproape de cer, parcă nu o mai atrage nimic pe pământ,  mi-e cumplit de dor, aștept să vină sâmbătă, să se îndrepte vremea, că vremurile nu prea cred că se vor schimba curând, și de-o ține Dumnezeu cu mine, merg până la Mărășești, să-mi văd bunica, satul…

Read Full Post »

Older Posts »