Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Decembrie 2012

Revelion

 

wspar_03964467

Revelion

Încerc să-mi amintesc Revelioanele din copilărie! Știți ce imagine mă urmărește? Coada la portocale, coadă pe care o vedeam de la fereastra camerei. Coada la bere! Da, locuiam peste drum de Aurora, fabrica de bere, și lumea stătea la coadă cu lăzi, așteptând licoarea! Geamurile înghețate! Da și asta îmi amintesc! Mi-o amintesc pe mama! Mama la bucătărie, printre zeci de castroane, oale, însă cu bigudiuri,  legată cu un batic de cașmir verde! Frumoasă mama! Harnică.

Îmi amintesc vag emisiunile de la televizor! Acele varietăți! Tata aștepta mereu să apară Amza Pellea, Toma Caragiu! el înțelegea dincolo de cuvinte, eu copil nu pricepeam nimic. Îmi amintesc cupletele muzicale, Țeicu/Panciu! Stela Enache/Florin Bogardo… Pe la nouă seara, mama întindea masa în sufragerie, punea tacâmuri, paharele ei pictate cu floare de colt, le are si acum, aperitive, apoi sarmale, friptură, pește, obligatoriu pește, să ne fie ușor tot anul! Toată familia de muta acolo. Începeau să vină vecini, să plece vecini, cred că ciupeam și eu o vișinată…hai, poate doua!

Ne pregăteam și noi fetele. O bâzâiam pe mama că vrem și noi bigudiuri! Într-un an, o mătușă venită de la Bacău, cochetă ea, mi-a pus moațe. Adică bucăți de cârpă, învelite în ziar, pe care rula apoi părul. Cum am arătat când mi le-a dat jos? Ca și cum un copil nesupravegheat și-a băgat degetele în priză. Eu eram însă mândră de cum arăt! Tata? Tata ne privea, nu era încântat să ne vadă rujate sau ciufulite însă nu ne zicea nimic. Îi spunea mamei Ai văzut cum arată? Mama, lăsa totul baltă și venea în camera, arunca o privire și concluziona o fata harnică să vină să ducă gunoiul! Îl ducea tata!

Cred că la 17 ani am avut primul revelion petrecut cu prietenii…

Read Full Post »

Gânduri

bd56cf3c21bd1ec1012252331d3ee8f73.jpg

Gânduri

obosisem, obosisem încercând să adorm, mă dureau ochii de nesomn,
umblam pe străzi căutându-te, pașii mei se pierdeau prin locuri neumblate,
plângeam ghemuită în colțul alb al camerei, numit colțul singurătății,
tremuram în ploaia rece fără umbrelă, nu știam drumul spre casă,

țipam noaptea în somn de dor, un dor ce doare,

acum m-am liniștit, inima mea dă semne de nerăbdare!

Read Full Post »

Zile şi zile

 

406717_10151136058581319_959014625_n

Zile şi zile

 

Sunt zile care apasă precum ceaţa! Coboară din înalt se instalează confortabil în viaţa ta dar nu te lasă înaintezi. Sunt şi zile care răsar luminoase ca soarele, pe acelea le trăieşti din plin. Sunt zile şi zile.

Uneori mă pierd printre ele. Adesea nici măcar nu ştiu dacă este început sau sfârşit de săptămână! Oricum şi dacă ştiu nu mă ajută la nimic. Tot zile sunt.

Astăzi m-am trezit cu ideea că ziua de astăzi am trăit-o şi ieri şi alaltăieri! Am coborât din pat, am depărtat draperiile şi m-a izbit ceaţa. Poate ceaţa este de vină! Am trecut prin ea cu câteva zile în urmă. Ce ciudat! aprind lumina şi are altă culoare. Se pare că pâcla de afară se furişează în casă. Umblu cumva în derivă. Apoi îmi spun e doar o zi, trece. Mă chinui să-mi amintesc dacă e joi sau vineri. Sărbătorile sunt de vină. Am stat acasă şi acum nu mai ştiu dacă este început sau sfârşit de săptămână.

E vneri! Nu-mi place vinerea.  Nu mai sufăr de febra cumpărăturilor. Pe vremuri, vinerea năvăleam în magazine! Pregătem sfârşitul de săptămână.

Astăzi e vineri, e ceaţă, o ceaţă groasă. În drum spre şcoală aveam senzaţia că ceaţa pune stăpânire şi pe mine. M-am scuturat gândind lasă-mă, azi port paltonul meu galben semn că mi-e dor de soare! Da! Ştiu! iarna nimeni nu poartă palton galben! E o culoare a primăverii , a verii, a toamnei! Eu port galben de obicei toamna! Port de dragul frunzelor ce cad! Dar azi e ceaţă şi eu port paltonul galben! Mă simt ca un felinar în noapte. Sunt propriul meu felinar în ceaţă.

Sunt zile şi zile, azi e vineri şi e ceaţă.

Read Full Post »

Unde ești copilărie?

Among-The-Apple-Trees

 

Unde ești copilărie?

Eram destul de mică, nu știu ce vârstă aveam. Părinții mei erau cadre didactice într-un sat din Băcău. Nu am foarte multe amintiri din vremea aceea! Tot ce povestesc știu de la mama care a încercat să-mi spună de nenumărate ori cât de năzdrăvană am fost! Nu știa biata mamă că mie îmi plăcea, nu mă deranja deloc, și nici când mă culcam seara nu-mi luam angajamentul că de mâine  voi fi cuminte! Mi se părea că e suficient că învăț bine. Pentru mine școala și cocoțatul în copaci erau treburi diferite!

Povestea o știu de la mama! Mi-am dorit un inel pe deget. Probabil pentru că vedeam vergheta mamii și ea refuza să mi-o dea. Așa că într-o dimineață când ea se afla la școală, am desprins de la o baterie capacul, era o verigă de aluminiu bine ascuțită, mi-a înfipt-o pe deget și un timp am fost fericită că ceva strălucea pe inelarul meu. Nu a trecut mult și degetul sugrumat în verghetă a început să se umfle și să se învinețească. Ca să-mi scoată minunata bijuterie de pe deget a fost nevoie să fiu ținută de toți profesorii din cancelarie, mama spune că țipam ca din gură de șarpe, mă auzeau toți locuitorii din Podu Turcului, iar tata cu un cleste să încerce să rupă tinicheaua! Au reușit! Am încă inelarul!

O altă trăsnaie, dar în colaborare cu sora mea mai mare! Lumea se pregătea de Paști. Mama, înainte de a merge la școală, a scos și ea în bucătărie pe masă un lighean cu ouă, îi trebuiau la cozonac, și știa de la mama ei că e bine să le ții la căldura camerei. Ne-a făcut nouă instructajul, însă a greșit spunând Și când se întoarce mama de la școală, facem cozonac și înroșim ouă! Noi nu am avut răbdare să treacă cele patru ore. Așa că, am luat ligheanul cu ouă, am ieșit în curte, am adunat niste nisip, uitase mama să lase și făina, și ne-am pus amândouă pe frământat! Am amestecat nisipul cu ouă, practic știam cum se procedează, cred că mai văzusem, însă nu aveam toate ingredientele necesare. După ce a crescut suficient coca noastră, am luat tăvile, am pus frumos cozonacii și i-am lăsat în curte să-i rumenească soarele, de o fi fost!

Mai știu că tot pe la Podu Turcului ne-am făcut și mirese tăind perdelele de la geam! Mă întreb de ce nu m-am făcut mireasă când mi-am pus și inelul! Probabil intenționam, dar între timp tinicheaua îmi compromitea inelarul!

 

 

Read Full Post »

Dăruieşte Crăciunul!

12205_547919148571411_560408282_n

Dăruieşte Crăciunul!

Mi-am dăruit Crăciunul.

Nu că nu cred în spiritul lui, nu nici vorbă. Ci pentru că nu pot să mă bucur de el. Nu îmbodobesc brad, nu are cine să se admire sclipirea lui, nici măcar Roua. Nu sunt cuprinsă de febra cumpărăturilor, nu simt nimic. Doar un gol.

Aşa că…l-am dăruit prietenilor mei, acei copii din Centrul de plasament, de care sunt îndrăgostită. Ei l-au trăit, cred, din plin.

Nu ştiam că mai pot avea asemenea emoţii. Am pregătit această sărbătoare, sărbătoarea Comunităţii Dariei, cu mult timp înainte. Am fost ajutată de elfi, reni, crăciuniţe…Am pus mult suflet când am făcut cadourile, ca şi cum le-aş fi dăruit Dariei şi credeţi-mă, fiica mea era critică. Nu suporta să fac ceva de dragul artei, adică…aşa să fie!

În dimineaţa în care l-am dăruit ceva se zbătea continuu în sufletul meu, poate rupeam din mine o parte a vieţii mele de care mă simt cea mai legată. Însă am considerat că aşa e cel mai bine. Era în acelaşi timp o uşurare şi o împovărare. Împovărare? Nu îmi place să-i dezamăgesc pe cei mici. La ei dezamăgirea lasă răni mult mai adânci ca la noi cei adulţi. Am dăruit o dată cu Crăciunul dragostea mea de mama, acea dragoste care clocoteşte şi în care nu poţi pune nimic. E doar apă, nu va deveni nimic…Clocoteşte până seacă şi se arde vasul! Nu! Nu am dăruit toată dragostea mea de mamă, am dăruit pentru anul acesta, Dăruieşte Crăciunul va continua în fiecare an! Acum doar mă pregătesc să dăruiesc sărbătorile pascale…

Voi spune un secret! Sunt uşurată! Mi-a fost teamă de acest Crăciun, mai teamă decât de cel din anul trecut! Distanţa în timp nu vindecă, poate cicatrizează răni, însă ele dor a naibii de tare când se schimbă vremea, când se schimbă anotimpul, când…

Read Full Post »

Barca

230255_10151131173936319_1705437443_n

 

Barca

Nu sunt pescar. Cu toată că în copilărie de câte ori unchiul meu pleca la pescuit, începeam o boceală și o tropăială gen Vin și eu! Vreau undiță! Încât unchiul meu, să scape de gura mea lua un băț, o vărguță, lega o ață, iar în vârf îi punea un bold arcuit! Săteam toată ziua pe podulde la intrarea în sat și nu prindeam nimic, însă nu îi lăsam nici pe alții!

Acum, uneori, mă urc în barca mea, destul de atinsă de vreme, și plec în larg. Tot mai departe. Nu mă tem nici când este furtună! mă las purtată de valuri. Doar când devin agresive mă împotrivesc. Atunci întorc barca și obosită de forța lor,  mă întorc la mal.

Când marea e calmă, după ce ajung în larg, mă opresc, las vâslele, mă întind și stau așa între cer si apă. Două întinderi albastre. Rămân acolo până soarele coboară de pe cer în mare, apoi vâslesc încet spre mal. Am sufletul albastru. Atunci simt că m-am odihnit. Îmi leg barca de un ciot, cândva un copac, poate o salcie, și ea rămâne acolo legănându-se până dimineață.

Read Full Post »

Muntele

 

376575_10151135866236319_775577673_n

Muntele

Mi se întâmplă să visez, destul de des, că trebuie să urc în vârf de munte cărând în spate un pietroi! Pietroiul pe care îl duc în spate este acea bucățică de stâncă ce-i lipsește muntelui de a avea cel mai înalt vârf. Urc toată noaptea. Pietroiul mi-l leg cu sfoară de mine, mă ajut cu mâinile și din mâini curge sânge. Picioarele? Picioare tremură sub greutatea lui dar eu mă târăsc să ajung sus.

Mereu, când sunt foarte aproape, simt nevoia să mă odihnesc. Desfac pietroiul  prins de trupul meu, mă așez și brusc pietroiul o ia la vale! Nu am cum să-i împiedic rostogolirea. Pe cât de greu l-am adus eu sus, pe atât de ușor ajunge el la vale. În drumul lui provoacă avalansă de pietre. Nici coborârea nu mai este la fel de ușoară ca la început! S-au tot rupt sânci și nu mai am de ce mă agăța.

Mi-e teamă de nopțile când visul revine. Nu pentru că mă doare trupul de greutatea pietroiului ci pentru că e tot mai greu de urcat.

Read Full Post »

Older Posts »