Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Noiembrie 2012

Unde esti copilarie?

Among-The-Apple-Trees

Unde esti copilarie?

Umbland prin casa, de colo colo, mi-am amintit de „smantanitul oalelor”. Phi ce pofta mi s-a facut de laptele prins in oalele de lut. Bunica le tinea in camera de „la vale”, in traducere livingul de acum. Acolo se gasea tot ce era de pret. Adica pernele si plapuma buna, paturi tesute, covoare, inclusiv hainele pregatite de bunica pentru ultima calatorie. Intre timp le-a mai schimbat, ha ha, au trecut anii si nu se mai poarta. (glumesc, de fapt am lacrimi in ochi). Tot acolo tronau borcanele cu dulceata de cirese amare, nuci, trandafiri. Un deliciu. Cum adormea bunica noi dadeam iama, nu terminam unul. In mintea noastra de nazdravani era mai bine sa le incepem pe toate „nu se cunostea”. Tot acolo stateau, la rece, si oalele de lut cu lapte pus la prins. Smantana o mancam precum pisica, asa sa nu ma prinda bunica. Apoi bun era si laptele! In camera „de la vale” era mereu racoare, intuneric, era pentru mine o camera a misterelor. Ziua intram insa seara nici smantana, nici dulceata nu ma puteau determina sa ma duc in control in camera buna! Tot de acolo era mai simplu sa sari gemul decat sa intrii si sa iesi pe usa. Usa aia a scartiit mereu si bunica aude si acum foarte bine. Phi ce mi-e dor sa plec.

Mi-am amintit un episod al copilariei! Plecau la nunta cei mari, bunicii, mama, matusa, unchiul! Noi „dracarimea” asa cum ne mai spunea bunica, cei opt nepoti ai ei, pe atunci eram de fapt 5, trei au venit mai tarziu, ramaneam in grija unei femei de mare ajutor pentru bunica, renumita Madam Ouatu! Mare chin pe biata femeie sa stea cu noi! Era „usor surda”, sau poate ca necazurile o facusera sa nu auda chiar tot! Pentru noi era o fericire! Nu auzea, insa vedea. La plecare nuntasilor am promis ca „voi fi cuminti, vom asculta de madam ouatu, etc!” Cred ca la spate tineam degetele crucis, adica nu se pune ce promitem. Si nu s-a pus. Am necajit-o pe biata femeie cum am stiut noi mai bine! Daca imi amintesc bine nu am vrut nici unul sa dormim cu ea, cred ca Ana si-a facut pat din scaune. ha ha! Bebe ai dormit bine?

Dupa plecarea celor mari a tras o ploaie de vara si curtea s-a umplut de noroi(glod)! Un deliciu! Bunica avea in curte doua alei care duceau spre doua porti, o poarta era iesirea spre fantana cu apa salcie, o poarta ducea spre „salca”, adica spre baluri! Aleea dinspre fantana era usor in panta, asa ca, „dracarimea” a tapetat aleea cu noroi si a facut un derdelus pe cinste! Nu ne-a luat mult sa aratam ca cei cinci purcelusi! Biata madam Ouatu nu mai avea cu ce sa ne schimbe! Toate hainele noastre erau adunate pe prispa plina de noroi! Noi, imbracasem de-ale bunicii! Nu pot spune ce! Fetelor va amintiti?

In sufletul nostru probabil nici noi nu ne-am schimbat, doar viata a mai adaugat un rid, o suvita alba la tample…, unii au pierdut, insa cu certitudine niciun nepot nu a uitat verile petrecute in Moldova! gasca poate ar fi cazul sa ne vedem! O fi facut bunica dulceata? Cine are curajul sa vina sa cautam in antret? Lingurite aduc eu!

Am copilarit in frumoasa Moldova, crescuta fiind un timp de bunici. Ma intorceam apoi in vacante cu o bucurie rar intalnita, bucuria copilului care se simtea rasfatat, care avea voie „sa bata satul la deal la vale” si sa faca orice nazdravanie. Ma mai amentinta bunica „ai sa mai vii cand o sa ai buletin”, dar era doar o amenintare pe care nu o luam in seama, mai ales ca bunicul era aliatul nebunii lor mele. Bunicul a fost sufletul meu, atunci. Era pentru mine totul si cu siguranta si eu pentru el. Aveam voie sa fac orice, intr-o vara mi-a facut o prastie ca-mi doream sa vanez… probabil vrabiile din capul meu. Si, pentru ca nu le nimeram mi-a dat voie sa tintesc niste geamuri, crezand bunicul, ca totusi nu o voi face! Dar…mi-a iesit!

Imi placea sa ies sambata seara „la salca”, locul unde se aduna satul si unde se tineau, destul de des, baluri. La inceput sateam „cumintica” pe margine. Adica mai intartam cainii cu batul, mai mergeam o tura prin parau, il mai bazaiam pe bunicul, rar ma dezlipeam de el. Cu timpul am invatat sa dansez moldoveneste, ma fascinau horele, lumea aceea care se invartea, muzica trompetei care era cand trista ca toamna, cand vesela ca ploaia de primavara! Era o lume a mea, lumea copilariei mele. Ma cunostea tot satul, si ma iubeau toti fratii bunicului, 11 la numar! Asa ca toata ziulica umblam „teleleu”, cum spunea bunica. Cand am dat de gustul balurilor eram nelipsita! Nu conta ca balul se tinea in satul vecin si ca strabateam 5, 6 km. Dansam toata noaptea si a doua zi ii povesteam bunicii cu cine dansasem. Bunica avea pretentii mari, de exemplu sa dansez cu baiatul lui cutare domn X, cu toate ca baiatul nu stia sa danseze cum doreau picioarele mele, asa ca o mai minteam eu pe bunica, dar de dansat dansam doar cu moldovenii care stiau sa ma roteasca toata sala.

 

 

Read Full Post »

Prichi

Prichi

 

Pe Prichi l-am cunoscut la Institutul Oncologic. Avea 3 ani si avea acelaşi diagnostic cu Daria. Prichi era un fel de vedetă a Oncologiei, secţia copii! Era tratat de doctoriţa „Foica”, Florica, cel mai prietenos cadru mediacal. Prin 2008 a fost şi ea răpusă de cancer.

Prichi făcea tot ce dorea în spital. Alerga pe holuri, ţipa, se juca împingând un camion. Nimeni nu îndrăznea să comenteze, ar fi avut de furcă! Doctoriţa Foica nu permitea.

Când Prichi era în perfuzii, mama lui, ţinea uşa rezervei larg deschisă şi Prichi ţipa „Dalia! Dalia, hai la mine!!!” O duceam pe Daria cu perfuzorul, cu mâna spânzurată de el, se aşeza în pat lângă prichidel şi povesteau. Dalia, eu o să mă mălit cu tine! Păi nu sunt prea mare, Prichi? Nu, nu tu eşti soţia mea! Daria îi citea poveşti, se juca mereu cu el. După un timp de stat cu Daria se plictise şi începea „Lăzavan, Lăzvan vleau să-ţi spun ceva!” Şi venea şi Răzvan, cu cârja, i se amputase piciorul…În cele 10 ore de perfuzie Prichi îi chema la ei pe prietenii lui mai mare de cel puţin zece ori.

Venise primăvara, era început de aprilie, pentru Daria era ultima cură, care a fost şi cea mai grea. Copiii erau ca şi gâzele, atinse de razele soarelui ar fi zburdat. Era o forfotă pe hol, în saloane, în sufletele lor, în sufletele noastre. Se aşternea primăvară şi încerca să se strecoare în vene, aşa printre citostatice.

Cineva, nu ştim cine (eu îl bănuiesc pe Crişu, asistentul), nu a avut de lucru şi i-a dăruit lui Prichi un pistol, din acela în care pui apă. La început Prichi ne împuşca pe toţi aşa fără apă. Cel mai mult îi plăcea să împuşte perfuzii. S-a jucat el aşa fără apă un timp, apoi, tot nu ştim cine, i-a umplut pistolul.

Prima a făcut duş „Foica”. A stat doamna doctor să o ude Prichi din cap până în picioare, pe urmă a venit rândul nostru. Era pe hol şi prin saloane plin de apă. O gălăgie de nedescris, hărmălaie. Doctoriţa Dragomir avea uşa deschisă la cabinet şi din când în când ţipa „Gura! Potoliţi-vă! Vin la voi!”

Secţia de oncologie pentru copii era la etajul 5, uşa de la hol era închisă cu cheia şi nu puteai ieşi decât cu acordul medicilor. Cumva eram izolaţi de restul spitalului. Aflasem şi de ce! Cu ceva timp în urmă, pacienţi mai mari, adică trecuţi de 14 ani, fugiseră din spital.

După ce a terminat de stropit mămici, prieteni, asistente, pe Foica, Prichi, haiduc, curajos de altfel, a intrat tiptil în cabinetul doamnei doctor Bau-Bau, şi aşa, uşurel, i-a făcut şi ei un duş. Din momentul acela nimeni nu a mai putut stăpâni pe nimeni, hărmălaia luase amploare, iar doamna doctor Dragomir se comporta ca şi cum al treile război mondial avea acum un motiv real de a fi declanşat! Pacienţii dânsei, în frunte cu Daria, aplaudau la scenă deschise.

Venise primăvara şi pătrundea şi ea timid, printre citostatice, în venele fragile ale copiilor.

Read Full Post »

Crăciun la Fundeni!

Craciun la Fundeni!

Asa cum vă povesteam am prins un Mos Niculae la Institutul Ocologic, apoi a venit rândul lui Moș Crăciun. Cu o seară înaintea plecării am vorbit cu doamna doctor care ne-a anunțat că nu vom prinde Revelionul, pentru că a pregătit o altă schemă de tratament și vom sta doar două zile. Am țopăit fericite, ne-am făcut bagajul ușurate. Familia ne-a dat de toate, inclusiv alimente ca și cum plecam pe front. Era o regulă a noastră mămicilor. Nimeni, absolut nimeni nu pleca acasă cu ceea ce nu consumam. Mâncarea se împărțea tuturor copiilor, făceam adevărate festine. Noi aveam și privilegiul de a fi vizitate de Cătălin (nepotul cumnatului meu), care dăruia tuturor. Venea cu tăvi mari pline de bunătăți. Chestii de care nu mâncasem niciodată.

Așa că, același prieten care în urmă cu ani ne-a dus la mare, si-a pregătit mașina, în 2002 a fost iarna cu gerurile de – 22 grade, pentru plecarea la București.

Ajunse, am constatat că pe perioada sărbătorilor, ca să poată beneficia de libere o parte din asistente, erau fețe noi, asistenți aduși de la oncologie adulți. Nouă ne-a fost repartizat Crișan, Crișu, așa i-au spus copiii. Ne-am instalat, ne-am dus să o salutăm pe doamna doctor, ne-a trimis la analize, în timp ce scria în carnetul de citostatice, tratamentul.

Analizele erau bune, adică leucocite, trombocite și hemoglobină în limite normale, cât să putem intra în tratament. Cât îi pregătea Crișu tratamentul fiicei mele am plecat să vizităm prietenii. Laviniei îi căzuse părul, Răzvan avea recidivă…doar Prichi țopăia nestingherit cântând Mos Clăciun, Moș Clăciun. Avea 3 ani!

Abătute, ne-am întors în rezerva noastră, cu gândul că spre seară, cu cele aduse de acasă vom pregăti o masă regească. Uneori la mesele noastre veneau și asistentele împreună cu medicul de gardă. Doctorul Kruber ne spunea Zânele de la Brașov. (era preferatul nostru!)

Ca să terminăm tratamentul primei zile, Crișu s-a grăbit să aducă prima perfuzie. A intrat cântând cu Prichi, Moș Crăciun, Daria a făcut ochii mari, perfuzia, culoarea aceea roșu spre roz, parcă farmorubicin (nu am chef să mă uit în carnetele de citostatice, poate nu am scris corect!), substanța de la care cade părul.

Crișu! Asta nu e perfuzia mea, eu nu fac faromorubicin, așa a zis doamna doctor!

Bine Daria, iartă-mă, merg să mai întreb.

După câteva minute s-a întors, Ea a ta, Dragomir (doctorița) ți-a schimbat tratamentul, vei face ceva mai agresiv!

Nu fac! O să-mi cadă părul, nu vreau, nu vreau, nu vreau și a început să plângă. Crișu ne-a luat în brațe. Eu coalizam cu fiica mea! Doamna doctor a auzit plânsul Dariei si a venit!

Ce e? Ce ai de plângi, în loc să te bucuri că stai două zile?

Ăsta e cadoul meu? De asta stau două zile? M-ați păcălit, mi-ați spus că eu nu fac …

Auzi! Eu nu negociez tratamentul cu tine! Cade părul! Și? Crește! Asta e culmea, termină cu miorlăială. Mama? Tu ce faci? Stai de vorbă cu ea și încetați cu fițele. Aici nu-i salon de înfrumuusețare. Îmi venea să o omor. Dar…Daria a fost mai rapidă ca mine. S-a ridicat, și-a scos branula Eu plec! Mama vii?Doamna doctor avea sub braț dosarul Dariei. L-a aruncat pe pat Păi! Să te trateze mama! și a plecat!

Crișu stătea cu perfuzia în brațe. Cu ochii mari, plini de lacrimi, avea acasă o fetiță de câteva luni.

M-am apucat să strâng lucrurile. Daria stătea în pat și plângea. M-am dus spre ea, am luat-o în brațe, am plâns poate o oră, două…s-a ridicat și fără să spună nimic, s-a dus în cabinetul doamnei doctor, a bătut la ușa Fac! Să-mi cadă părul, dar nu mai cred în Moș Crăciun! Și pe dumneavoastră sunt supărată și nu mai vin la cursuri, nu mai vreau să fiu doctor…Doamna doctor a luat-o de mână Bravo Nebunel! Esti preferata mea!Îmi palce că ești tare!Ce vrei să mănânci azi? Fac cinste!

            Vreau sarmale și niște coniac!

            Doamna Doctor, renumită pentru…, a doua zi a venit cu caserola cu sarmale, fără coniac! Noi aveam de toate în frigider, dar nu aveam sarmale…

Read Full Post »

Dragă Moș Crăciun,

Îți scriu după foarte, foarte mulți ani! Atât de mulți încât nu știu când m-am înzăpezit în ei. Ți-am scris, copil fiind, apoi când am devenit mamă, doar citeam scrisorile către tine, eram curioasă ce-și dorește fiica mea.

Acum, aici în linișetea casei mele, dar în zbuciumul din sufletul meu, încerc să-ți povestesc despre prietenii mei. Știi Moșule? Eu, la orice pot renunța, dar nu pot renunța să fiu mamă, asta știu eu cel mai bine să fac, să iubesc copiii și copilăria. Așa că în viața mea au pătruns 24 de suflete, mari și mici dar iubitori și devotați. Sunt 12 fete și 12 băieți, cum, crede-mă nu găsești la tot pasul.

Imaginează-ți că mă privești în ochi, ce vezi? Dar în suflet? Vezi 24 de fulgi de zăpadă care bat în geamul tău. Fulgii îți spun povestea lor, povești triste, povești despre cum este să nu spui zilnic mamă și tată.

Fulgii locuiesc în apropiere de Brașov, la căsuțele Lizuca și Patrocle. Eu am fost acolo, este curat, cald, primitor, să știi că ei merg zilnic la școală, că-și fac temele împreună cu doamnele care îi îngrijesc, femei care au mereu ochii în lacrimi. Ar vrea să-i ajute mai mult, dar nu pot, nu au cum. Pot doar să-i iubească și să le arate asta.

Eu îi vizitez la sfârșit de săptămână și am aflat că ei adoră să primească oaspeți. Sar în brațele tale, se lipesc de sufletul tău și povestesc, povestesc continuu. Când plec de acolo nu am grai câteva ore. Nici nu pot alege. M-am tot gândit! Dar tu ai putea alege doar un ren din toată turma ta? Nu, pe toți îi îndrăgesti, toți sunt ai tăi.

Știi ce vreau să-ți propun? Uite planul! Pe 24 decembrie voi fi la căsuțele lor. Căsuțele vor fi împodobite chiar de ei. Vom coace covrigei, așa este obiceiul românesc, și vom împărți colindătorilor. Sunt sigură că peste zi vor bate la poartă colindători. Apoi spre seară, ne vom pune pe noi hainele bune, vom avea căciuli roșii ca a ta, ne vom lipi nasurile de fereastră și te vom aștepta! Moșule, de va fi viscol să mă suni! Nu te las să te înzăpezești, voi da zăpada cu mâinile mele, iți voi face potecă, nu vreau să văd lacrimi în ochii copiilor mei.

Știu că prietena mea din Canada ți-a tradus scrisorile lor, tot pe ea o rog acum să traducă și scrisoarea mea.

Aștept un semn de la tine. O să-ți scriu în fiecare seară. În fiecare seară voi scrie povestea unui copil, așa ca să le știi numele, vârsta, dorințele, visele…

Te îmbrățișez Moșule și ți-aș spune un secret, nu m-aș duce mâine la școală. Ce zici? Pot lipsi, mi-e dor să stau o zi acasă!

Cu drag,

Gabriela Hornoiu

Brașov, România

 

Read Full Post »

Un altfel de Mos Niculae!

Un altfel de Mos Niculae!

Daria a început citostaticele pe 13 noiembrie! De fapt pe 14, pe 13 am refuzat! Ne-am luat pauza de gandire, de razvratire…

Calculând 18 zile între cure, am prins Moş Niculae, Moş Craciun în spital, cu  branule şi perfuzii…Aş zice „mama ei de viaţa!”

După încazarmarea noastră, soldăţei neinstuiţi fiind, supăraţi pe viaţă, am încercat impunerea propriilor reguli, enunţate de copilul meu:

  1. Dreptul la intimitate.
  2. Dreptul la pauză între perfuzii, între 6 şi 8 (perfuzii) pe zi, cu durată de una sau două ore.
  3. Dreptul la program liber ales între orele 20,00- 21,00.

Şi alte drepturi, care cu timpul le-am şi obţinut. Noi plecam de la Braşov cu toate cărţile şi caietele, seara Daria o suna pe colega ei Teodora, notam totul şi chiar făceam zilnic temele.

Fusesem repartizate, cu pile mari, la cea mai bună doamnă doctor, dar şi cea mai dură, distantă. Comparativ cu doctoriţa lui Prichi, „Foica”, de fapt Florica, a noastră era bau – bau. Însă şi Daria pentru dânsa tot bau-bau era. Copilul meu punea întrebări şi aştepta răspunsuri, nu mereu le si primea şi asta o înfuria enorm. Aşa că uneori era în conflict cu doamna doctor, cu care de altfel, puse cap la cap avea o relaţie specială. Atât o îndrăgise încât o lua cu dânsa la cursurile cu studenţii.

Era de Moş Niculae şi psihologul Institutului de Oncologie, o tanti cu sprincene creionate şi buze rujate vulgar, cu podoabe cât pentru tot centrul Bucureştiului, umbla prin saloane cu preotul după ea, şi ne obliga pe noi mămicile şi copiii noştri să ne spovedim, adică…noi în genunchi lângă patul copilului, copilul întins în pat cu braţul spânzurat în perfuzor, privind la lichidul acela care ucide şi ce e bun şi ce e rău…

Asta a fost peste puterea mea să accept. M-am aşezat în uşă şi iniţial am refuzat politicos, explicând că noi îl aşteptăm pe Moş, eu venisem pregătită de la Braşov pentru toţi prietenii Dariei, şi că important este să te rogi în mintea şi sufletul tău, că eu nu îmi chinui copilul oferind un asemenea spectacol macabru. Phii, foc a luat tanti psiholog, de aici şi dorinţa Dariei de a deveni psiholog şi a se ocupa de copiii bolnavi de cancer. S-a luat la harţă cu mine, a auzit toată lumea, m-am înfuriat şi am spus răspicat EXCLUS! Apoi mi-a fost jenă să ies din salon. Daria m-a aplaudat continuu! A fost mândră de mine, în timp ce restul lumii se gândea că nu fac bine!

Am avut noroc! În seara acelui ajun de Moş Niculae, era de gardă doctorul Filip, care uneori ne invita pe noi mămicile în sala de mese şi ne povestea ce ar trebui să evităm din alimentaţie, cum e bine să ne comportăm…Domnul doctor ne-a invitat în sala de mese, eu mergeam ruşinată, Daria ţanţoşă, era în sfârşit mândră de mine. Am intrat şi stăteam cuminţică într-un colţ. Bravo mama Dariei! (aşa eram numite noi, mama copilului Daria, Răzvan, Prichi…Lavinia). Ai avut atitudine! Voi oricum vă rugaţi, dar rugăciunea nu e spectacol! Nu spectacolul vindecă boala, Dumnezeu, dar pentru asta nu dă  o reprezentaţie.

Nu am fost niciodată prietene cu tanti psiholog şi nu cred că am pierdut ceva.

Daria a fost un fel de şef al copiilor în spital. Ea stabilise ore de joacă, de citit poveşti celor mici, de făcut petrecere în pijamale în rezerva noastră. Aşa ne-au şi fugărit câinii de la Fundeni, umblând seara târziu, în iarnă, cu mama Laviniei să cautăm Danone cu ciocolată. Sărbătoream! Ce? Nimic, poate căderea părului şi o sărbătoream încălcând o regulă, Danone cu ciocolată!

….

Am uitat să menţionez că tanti psiholog recuperse aurul dat bir turcilor, pe care acum îl purta cu mândrie atârnat de gât, de braţe în urechi…

Read Full Post »

Vacanță la mare!

Vacanță la mare!

În 1993 m-am hotărât să abandonez Vânju Mare și să mă întorc în orașul meu, Brașov. Cu puțin noroc m-am angajat chiar la liceul pe care îl absolvisem, eram alături de foștii mei profesori, care ne-au acordat Dariei și mie toată dragostea lor.

În același an cu mine venise și o tânără profesoară de biologie, tot singură cu un copil, un băiat, Horia. Între noi s-a legat o strânsă prietenie și ne petreceam mult timp împreună. În iarna aceea am mers în fiecare dumincă la Teatrul de Păpuși, încât după o lună am fi putut interpreta Alina și gâscănelul, la perfecție. Atât copiii cât și noi știam toate replicile și toate cântecelele.

Vara, ne-a străfulgerat minunata idee și am hotărât să mergem împreună la mare, acum ar fi trebuit să spun Domnul fie lăudat!, dar…

Ne-am pregătit din vreme, am cumpărat cremă pentru pruncii noștri să nu-i ardă soarele, hănuțe, costume de baie, gălătușe…Pentru că nu puteam pleca cu tot arsenalul cu trenul am rugat un prieten să ne ducă cu mașina. În dimineața plecării abia am încăput în Dacia lui, copiii, noi, două geamantane cu haine, tot două geamantane cu jucării, perna preferată a Dariei, Opititul, iepurașul tatălui ei. Avea și Horia preferințele lui, un scutecel de care nu se dezlipea. Am ajuns la mare după un drum plin de peripeții și țipete!

Mama! Horia a scos limba!

Mama! Daria m-a lovit cu cotul!

Mama! Mama!….

            Ajunse la Saturn, prietenul nostru ne-a debarcat, s-a crucit că scapă de noi, a precizat că și-ar fi dorit să fim filmate în cele 10 zile de vacanță, a pornit motorul și dus a fost!

Ne-am cazat, fiecare cu copilul ei, în camera ei și a început aventura!

Dimineața ne chinuiam o oră să-i convingem să mănânce! Eu nu vreau ou! Eu vreau! Eu vreau ceai! Eu vreau lapte! Pănă la urmă, obosite, adunam în două coșuri de rafie cele necesare de plajă, mai aveam câte un coș cu jucării, plecam pe plajă unde tot o oră ne lua să instalăm umbrele, jucării, rogojini, terminam de aranjat și începea cearta Vreau eu găleata roz! NUUUUUU e a mea! Vreau și eu scoica aia!Din zecile de scoici le vroiau amândoi pe aceeași! Ca să adun scoici, jucării, să am grijă de Opitit să nu îl ude Horia, mă legasem cu un batic, așa m-am și bronzat cu o dungă pe frunte! Mai nimerită ar fi fost în buletin, dar… La prânz o luau de la capăt Nu vreau ciorbă cu cărniță, nu vreau felul doi, nu vreau, ba vreau…Ajungeam în camere frânte. Spre final nici nu prea mai vorbeam, vorbeau doar copiii care când se iubeau și se țineau de mână, când se ciupeau, își scoteau limba…

Abia așteptam să plecăm. Același prieten venea după noi! În ultima zi Daria l-a pierdut pe Opitit, l-a cautat tot hotelul, cred că erau în stare să inventeze unul ca apoi să dea cu sare după noi. Nu mai aveau motiv de ceartă, așa că Horia a întrebat Mama? Cine e mai sus? Profesoara? Sau învățătoarea? Geta, sleită a răspuns Dumnezeu e mai sus, dar tot el e vinovat că a inventat marea! și că ne-a trimis nouă gândul să venim să o vedem!

Read Full Post »

Nu ti-am luat un inel, mi-am pus un cercel în limbă!

 

Avea copilul 17 ani! Intra în clasa a unsprezecea! În octombrie eram programate la tomograf, markeri tumorali…şi cu cât se apropia momentul cu atât mai tare ne apăsa. Daria îşi dorea o schimbare, ceva!  o prostioară.

Era prin oraş cu fetele şi mă sună Mama? Ce zici îmi pun pircing în limbă? Hai! Şi fetele îşi pun! Multumesc, mama! Cred că am spus da, aşa mai pe muţeşte, dar am spus DA! Era vineri! Ajung acasă copilul nicăieri, nici cu pircing, nici fără! La un moment dat se deschide uşa de la intrare, intră veselă, dar fără să poată vorbi şi îmi arată parascovenia din limbă! Am spus că aş fi preferat un tatuaj, aşa cum ne doream noi, la vindecare, un fluture, o aripă pe umărul meu drept,  aripă pe umărul ei stâng, semn că doar împreună putem zbura.

Peste noapte s-a umflat limba şi nu am mai putut comunica. Începe şi face febră, chem salvarea şi plecăm la Spital. Din fericire la Spitalul de Copii. La urgenţe o doamnă doctor tinerică,  s-a chinuit preţ de o oră să scoată cercelul din limbă. Nu a putut. Ne-a trimis la Spitalul Mârzescu, unde credea dânsa că dotoriţa de la ORL va face minuni, la plecare mi-a dat numărul de telefon să o sun să-i spun cum stau lucrurile.

Ajunse la Mârzescu o caut pe doctoriţa cu pricina, care după ce a ascultat despre ce e vorba, a început să ţipe, la mine, la Daria…Mi-am luat fata, am sunat iar la Spitalul de Copii, am luat taxiul şi ne-am întors.

Doamna doctor de la urgenţe a avut o idee, de altfel a fost ideea salvatoare. De gardă era un domn doctor, renumit chirurg, dar care probabil ne-ar fi certat. Îmi asum cearta şi o rog să-l cheme. Apare Dl. Doctor Ruja. Ciufulit, uşor neras, înfăşurat în halat. Eu am sărit în faţa lui şi am început:

Dl. Doctor, fiica mea, şi-a pus cercel în limbă şi…

Ce zici că a făcut?Păi tu ce păzeşti, mamă?

Păi eu i-am dat voie…are cancer şi…

A amuţit. S-a uitat la Daria, Daria frumoasă, minunată, i-a zâmbit cu limba umflată, i-a făcut cu ochiul, semn că iertare, şi a hotărât. Mergem în sala de operaţie. Eu după dânsul, cu rugăminţi, să aibe grijă, că o iubesc, că e tot ce am… M-a privit, a început să râdă, m-a liniştit şi  au intrat în sală.

După o oră, timp în care eu tremuram pe hol, a scos-o din sala de operaţie, în scaun, cu cercelul care era un cui cu o bilă atârnat la gât pe aţă chirurgicală şi a hotărât. Dăriuţ, între timp erau prieteni, cei  mai buni, uite cum facem tată, te duci tu la Şaguna vinzi urâţenia de cercel colegelor, şi apoi eu le operez.

Am cercelul!

Si mai am o dorinţă, la un moment dat când voi reuşi măcar un proiect să-l duc la capăt, nu contează vârsta, îmi voi tatua un fluture, o aripă pe umărul stâng, una pe umărul drept, însă mă voi asigura că dl. Doctor mai face operaţii în cazul în care aripile mele vor face febră, edem…

           

 

 

 

Read Full Post »

Older Posts »