Feeds:
Articole
Comentarii

 

Mă doare fiecare vară care mă părăsește, mă ard pașii ei plecând. Mă dor stolurile de păsări agățate-n pletele-i de aur, cântecul trist al greierilor, tremurul frunzelor în fața morții, prima ploaie rece și mohorâtă. Trupul mi se încovrigă și aștept resemnată toamna, apoi iarna. Nimeni nu știe că, până la prima ninsoare, port pe buze gustul sărat al mării, că umerii se mai alintă o vreme la gândul valului ce i-au mângâiat, că pielea ascunsă sub pluoverele arămii, mai are culoarea ciocolatei. Doar sânii și-au păstrat nuanța laptelui înspumat.

Mă sperie goliciunea copacilor și bălțile întunecate ce vor acoperi asfaltul. Mă apasă cerul gri care se lasă pe spinarea îmbătrânită a pământului. Vântul îmi schingiuiește obrajii, îmi desface cu repeziciune nasturii hainelor și cu degetele aspre îmi atinge trupul.

Toamna închide gura ferestrelor, din case nu mai răzbate până la mine nici un hohot de râs, nici un glas de copil,  nici macar sunetul chitarilor vreunui indragostit. Parcă și dragostea se acunde din calea vântului.

Mă doare fiecare vară care pleacă. Rămân în poartă si-o privesc până se depărtează, apoi mă întorc în casă cu ochii înlăcrimați, nu închid poarta, în urma mea, vântul, o va legăna a pustiu.

 

I-am tăiat picioarele umbrei,

să nu se mai târască după mine,

dar umbra avea și mâini

și coatele îi erau destul de puternice.

I-am retezat mâinile,

i-am strivit cu tălpile aspre și trupul.

I-a rămas doar sufletul dezgolit,

încă viu, un ochi luminos,

și privindu-l mai bine,

mi-am dat seama că-i sufletul meu.

 

Întoarce-te!

striga jumătatea verde a sufletului meu,

cealaltă jumătate, îmbătrânită,

îți troienea cărările,

să nu mă mai găsești.

Întoarce-te!

striga gura mea lacomă,

în timp ce ochii, cu ultima scânteie,

dădeau foc iubirii.

Întoarce-te!

strigau brațele-mi goale,

iar picioarele se afundau în pământ

și tălpile se transformau în rădăcini,

să nu pot veni niciodată după tine.

 

 

 

Mă gândesc mereu la ce-a fost,

ani grei au trecut peste mine,

așa cum trece seceta peste pământ,

cu aripi de foc.

Iarba arsă nu mai învie,

copacilor schilozi nu le mai cresc mâini,

iar izvoarele mor în pântecul mamei.

Mă gândesc mereu la ce-a fost,

am dărâmat ziduri cu pieptul,

am croit drumuri prin locuri atât de pustii,

încât nici un animal nu se-ncumeta să-ajungă,

i-am pus sufletului pinteni și l-am trimis în lume,

dar s-a-ntors trist, înșelat și zdrențuit.

Dar așa am învățat să trăiesc,

și acum am la ce mă gândi.

 

 

 

 

Cerul mi s-a lipit de podul palmei,

Carul Mare, încărcat cu stele,

se plimbă pe drumul cel lung

ce-o brăzdează,

luna s-a ascuns după inelar,

soarele s-a topit în venele subțiri

de la încheietura mâinii.

în noaptea asta nu privi spre cer,

caută în palma mea,

Steaua Polară e acolo.

 

nu te depărta,

mă tem că soarele ăsta lacom

te va topi dintr-o privire

și nici o pasăre nu mi te va găsi.

nu te depărta,

ochii ăștia au îmbătrânit,

și-au pierdut strălucirea,

nu mai pot străpunge lumina,

n-or să te mai vadă.

nu te depărta,

fără tine, sunt doar un trup

care poartă-n loc de inimă un clopot.

 

 

În zadar încer să-mi smulg umbra de pe pământ,

s-o eliberez, dar s-a legat cu lanțuri de călcâiele mele.

Durerea mi-am încins-o cu un brâu de lacrimi,

mi-e prea strâmt în mine  și aerul nu pătrunde,

seceta a pus stăpânire pe trup și pielea s-a uscat,

în obraji nu mi s-au mai copt mere

și buzele nu mai au gust de fragă.

Drumul de-acum seamănă cu cel din palmă,

adânc și cu margini zdrențuite.

Nici vise nu mai am, doar gânduri negre

ce-mi străbat în galop tâmplele ostenite.