Feeds:
Articole
Comentarii

 

mi-s buzele pustii, nici un cuvânt nu le-a mai trecut pragul,

o tăcere ca o pânză groasă de păianjen mi-a acoperit sufletul,

nici o amintire nu se mai zbate, trecutul are hainele uzate,

prezentul e lipsit de punte, stau în același loc de-o veșnicie,

ape se zbat în jurul meu, dar nu le pot trece.

să zbor? umerii mi-s văduviți de aripi.

nimic nu răsare, nici soare, nici ploaie.

în față, doar poarta nopții îmi pare deschisă.

Reclame

 

Peste mine cade o ploaie târzie.

Din când în când,

o bufniţă-şi strigă singurătatea,

un lacăt zornăie legănat de vânt,

o fereastră se deschide.

Doi ochi trişti caută în beznă.

Par a fi ai unui visător.

Un copac se tânguie,

hainele i-au rămas mici.

Cineva şi-a scrijelit numele în pieptul lui.

Trupul meu s-a împuţinat,

sufletul îmi e din ce în ce mai mare.

Mă prefac că dorm

sub un cer văduvit de stele,

Înserarea mi-a pecetluit buzele.

 

treci prin mine cu paşi şovăitori, te opreşti acolo unde venele se ramifică, şi de fiecare dată urmezi firul cel roşu spre inima mea.

casuţa din pieptul meu te aşteaptă mereu cu uşa deschisă, şi, întotdeauna, odată cu tine intră şi un roi de fluturi ce-mi mângâie cu zborul lor pereţii albi, proaspăt văruiţi.

după ce plecaţi, închid uşa cu lacătul, ca nu cumva mirosul tău de cafea şi ţigară să dispară.

aşa mai stai o vreme cu mine.

 

(Nicolae Grigorescu – Flori de măr)

 

 

Visez adesea că primăvara mi te aduce înapoi,

că te strecoară într-o floare de măr,

că ploaia te sărută cu buzele-i de apă,

ca apoi,  soarele să te dezbrace de petale.

Trăiesc toată vara privindu-i coacerea.

Şi toamna, când sunt flămândă de tine

şi-aş vrea să te desprind de ram,

visul se spulberă.

 

dacă într-o zi m-ai uita,

pentru mine nu ar mai răsări niciodată

soarele,

aș fi nevoită să umblu prin lume

ținând în palmă o lumânare aprinsă.

i-aș face din degete gard de nuiele,

să nu mi-o sărute vântul,

să n-o atingă nici un strop de ploaie,

să nu o spulbere zăpada,

să nu cumva să treacă în zbor vreo pasăre

și cu vârful aripii să-mi stingă lumina.

 

 

Cât mi-aș dori să-mi șoptești numele,

ți-ar mângâia buzele și ți-ar descreți fruntea,

ți-ar coase toate ridurile

și lacrimile n-ar mai curge,

n-ar mai avea matcă.

Dorul meu se rostogolește

ca o piatră desprinsă de stâncă,

ploaia dezleagă brațele celor singuri

și-i văd umblând pe stradă,

căutând o îmbrățișare.

Eu m-am legat de tine,

așa cum se agață barca de mal

în vremea furtunii,

mă zbat așteptându-ți chemarea

și, uneori, de-atâta durere,

mă rog ca să te uit.

 

 

 

 

aș vrea să ies pentru câteva clipe din mine, să las învelișul ăsta care mă poartă de atâți ani să se odihnească.

aș vrea să mă ridic deasupra lui, să-mi arunc un ochi spre locuri îndepărtate unde nu mă mai pot întoarce,

apoi, să mă așez pe umărul celor neputincioși și să le mângâi obrazul, să-i îndemn să spere,

aș avea puterea să-i privesc  chiar și pe cei care m-au folosit, mi s-au urcat în spate, ca apoi să mă strivească rânjind,

ca să mă vindec, mi-ar plăcea să stau o clipă într-un zarzăr înflorit, să-i împrumut mirosul proaspăt,

când m-aș întoarce în trup, aș mirosi a primăvară,

aș mai sta o clipă pe aripa unei păsări în zbor, fără să-i frâng aripa, fără să o doară,

și înainte de a mă întoarce, aș veni să te îmbrățișez, mereu mi-am dorit asta.