Feeds:
Articole
Comentarii

Aș fi putut să te învăț, pe dinafară, într-o clipă,

să-ți recit ca o aripă umerii, să-ți descât buzele,

să-ți crestez pielea cu un cântec pe care să nu-l uiți,

să-ți răvășesc părul cu degetele-mi de apă,

izvoare subțiri și străvezii, dornice de viață.

Aș fi putut să te ating, dar visele se sting în zori

și pe buze îmi rămâne mereu un praf alb de cenușă.

 

(sursă imagine: blog, imaginea lumii la superlativ)

 

Ieşit biruitor din lupta cu noaptea,

Sufletul meu, cu rănile calde,

Se-ntinde la soare

Şi-aşteaptă ca o rază

Să-şi scurgă mierea

Peste durerile lui.

 

 

 

Dorul mi-l scriu c-o lacrimă pe-o frunză,

la prima adiere de vânt, frunza îl va lepăda,

și pământul îl va sorbi

cu buzele lui asprite de soare.

Cine știe, poate la primăvară, din dorul meu,

scris c-o lacrimă pe-o frunză,

un spic de grâu va răsări.

 

Pe harta vieţii,

sunt stele care trăiesc o noapte,

arzând puternic, cu flăcări suple.

Dimineaţa se scurg în mare,

precum mierea turnată dintr-o carafă.

Locul lor rămâne gol câteva mii de ani,

până ce, pe harta vieţii, alte stele

se vor naşte şi vor arde doar o noapte.

Dar ce spectacol al flăcărilor suple.

 

Drumurile albe din palmă,

spălate de ropote de lacrimi,

unele ascuțite ca niște cioburi,

s-au ascuns sub piele.

Mărăcinii mi-au crescut în carne.

Izvoarele și-au schimbat cursul,

se întorc tăcute și îmbătrânite în inimă.

 

Dorul pare a fi o floare ce tot creşte,

cu braţe lungi ca ale iederii,

cu petale, ca nişte degete de sticlă,

străvezii, dornice s-apuce cerul,

să-l zgârie, să-l vadă sângerând,

ca la apus, aşa cum e sufletul

după ce-a iubit şi-a pierdut.

 

Îmi place să mă trezesc devreme, să aud cum respiră copacii, să privesc primul zbor. Dimineața, pasărea odihnită zboară înalt. Mi-s dragi străzile pustii. Pe la șase ies din curte, în pijamale, însoțită de labradoarea Roua și urcăm până în deal. Picură. Îmi place ploaia, trupul mi se dezmorțește, parcă ar fi o coală albă atinsă ce culoare. Un pictor nevăzut îmi îmbujorează obrajii. E atâta liniște și totuși atâta viață foșnește în jur.

Clopotul răgușit al bisericii anunță o nouă zi. E  solemn, ca un oștean bătrân, cu armura ruginită, cu ochii albiți de vreme. Doar glasul i-a rămas puternic, dar cine știe câte celule mor la fiecare strigăt.

Ar trebui să ne întoarcem acasă, în curând, doamna de la blocul 19 va pleca spre spital. Îi cunosc pașii grei.

O pasăre își spală aripile într-un ochi de apă.

O pisică ne taie calea.

De pe un gard, ne privești cu ochi de jăratec un trandafir.

Mi-e încă vară. Toate iernile și toamnele pe care le-am trăit, n-au ucis vara din sufletul meu.

Ușa blocului 19 se deschide. Pentru o clipă păsările tac.

Strada își primește primii pași. Drept, stâng, drept, stâng…

Labradoare se bucură de libertate, nu are zgardă, nu are lesă.

Eu mă bucur de dimineața asta înnorată, de primul zbor, de foșnetul frunzelor, de strada încă pustie.

În mine e forfotă, se trezesc amintirile, se deschid ferestre, lacăte grele zornăie, uși vechi scârțîie, voci blînde, ca o adiere de vânt, mă cheamă, mă ademenesc.

-Mama, te-ai trezit? Îmi aduci un pahar cu lapte? Ce bine am dormit! Biscuiți aveam? Dar cacao? (Daria)

-Cine a deschis primul ochii, face cafeaua! Ia uite, ce mică ești, ai dormit toată noaptea în brațele mele. Privește-ți umărul stâng, buzele mele ți-au spus o poveste…Nu pleca, mai am ceva să-ți spun. Nu vreau cafea, m-am răzgândit. (Locotenentul).

O poartă îmbătrânită se lasă legănată de vânt.

-Ușărnico, sî nu cari cumva sî pleci la pârâu! Treci în ogradî, acu!

Un cântec vechi îmi alintă buzele, ca un sărut, sărutul de dimineață.