Feeds:
Articole
Comentarii

 

Le-am dat nopţilor numele tău.

 

Oamenii nu ştiu că eu trăiesc ca un păianjen prins în propria pânză,

nu ştiu nici cât îmi eşti de drag,

nu mi-au auzit niciodată gândul trecând pe deasupra lor în zbor spre inima ta.

Of, de te-ar găsi acasă, s-ar strecura prin spărtura din zid şi ţi  s-ar aşeza pe piept,

altfel, ar sta toată noaptea pe ţărmul mării şi-ar plânge până ar deveni şi el un val.

Iarna mi-e cel mai greu, nu îndrăznesc să-mi trimit dorul spre tine,

aşa că te ademenesc în vis.

Îţi las uşa deschisă şi te aştept.

De unde să ştii tu, dacă eu nu te-am strigat niciodată.

Adorm târziu, când zorii mestecă ultima felie de noapte şi numele tău se stinge pe buzele mele.

 

 

Anunțuri

 

În păr, păsări bătrâne se-adăpostesc

şi printre fire cărunte, cuib îşi construiesc.

Dorul lor pentru zbor se strecoară uşor,

până-n inima-mi care bate ca un clopot străin,

rătăcit într-o  noapte.

 

 

 

În ochi, corăbii cu pânze umflate

și valuri ce-mi zdrențuiau genele.

Cu palmele, ca niște păduri desfrunzite,

îmi acopeream obrajii,

să nu-mi vezi plânsul.

Tâmplele purtau cărări înguste

prin care alergau șuvoaie de sânge,

ca umbrele în nopțile cu lună,

 buzele-mi erau neclintite,

și tălpile se-afundau în pământ

prinzând rădăcini, să nu pot veni

după tine.

 

 

(sursă imagine: google)

 

Ani grei au trecut peste dragostea mea,

marginile-i sunt zdrențuite,

iar miezul mai are doar câteva firimituri.

Dar oare ce-mi imaginez?

Copacul trăsnit așa rămâne,

altă viață nu îi mai crește-n piept.

*

Ce repede trecu și viața asta,

izvorul pare a-i seca,

doar câte-o lacrimă îmi mai sărută buzele,

dar prea-i sărată și n-aș putea-o bea.

 

 

(imagine dintr-un film care mi-a plăcut enorm, ecranizare a romanului Jurnalul de Nicholas Sparks)

 

*

Iubirea, o amforă din care n-am băut

decât trei stropi, fără să-mi potolească setea.

Un cântec auzit o singură dată,

căci la final, viorii i s-a rupt o coardă.

Iubirea, lac de smarald în care-am vrut să-not,

dar până brațele au învățat cum se depică apa,

iarna i-a așezat pe creșt o pojghiță de gheață.

Iubirea, un anotimp râvnit, pe care l-am tot așteptat,

și când a apărut, mi-am dat seama,

că vremea mea a cam trecut.

 

Toamna a dat foc copacilor,

flăcări ruginii se ivesc pe dealuri,

în mine, viața, ca un ulcior cu apă,

ar stinge acest anotimp.

Vara se-ascunde-ntr-un album,

valuri se strivesc de coperți cartonate,

păsări se desprind din fotografii

și dispar în zboruri deșirate.

Cerul se lasă aproape de pământ

și cu buze flămânde, brumă așterne

de jur împrejur.

Of, iarăși mi-e toamnă!

 

 

Mi-e toamnă,

străzile sufletului s-au acoperit cu frunze,

dacă ai să-mi vii, am să le-aud foșnind.

Într-un colț, un castan bătrân,

cu hainele ruginii zdrențuite,

ține în pumn fructele-i maronii,

dacă ai să te oprești să-i vorbești,

o să-ți dea câteva și ție.