Feeds:
Articole
Comentarii

 

elemento_sangre

În plină zi, cerul se-mbracă-n negru

și nici un fulg în piept nu i se-agață,

deasupra doliului, un dăngănit de clopot

stârnește zborul unei păsări oarbe.

Dar după două zbateri de aripă

se prăbușește-n gol rănind pământul.

Și dintr-o dată cerul se dezbracă

și roiuri albe se-nvârtesc în aer,

iar pe pământ, pe proastăta zăpadă,

o pată sângerie anunță că s-a frânt o viață.

 

10704860_576299005828955_1942926209_n.jpg

Fiicei mele, Daria Andreea Hornoiu

Am păstrat dintr-o iarnă,

de la un Crăciun trăit din plin,

două zâmbete, o bucată de turtă dulce

din care-a mușcat un înger,

un glob mic care adăpostește

un sătuc înzăpezit

și o lumânare pe trupul căreia

s-au uscat lacrimile de ceară.

În fiecare an,

când lumea aleargă prin magazine

cumpărând fericire, îmi scot amintirile,

le așez pe masă în aceeași ordine,

globul, lumânarea, să aibă sătenii lumină,

turta dulce, poate s-o întoarce îngerul

și zâmbetul cel ros pe la colțuri.

Și pentru că atunci, la Crăciunul trăit întreg,

eram două, pereche,

rămâne mereu un zâmbet stigher

pentru care nu există față.

 

 

Expoziţia-cuprinde-o-sută-de-imagini

Dacă nu mă vezi,

strigă-mă,

o să-ți apară întâi

umbra mea schiloadă

tremurând de frica întunericului,

apoi o să-mi auzi vocea

descântându-ți tăcerea,

o să-mi simți sufletul,

uneori doinește

ca o frunză toamna

când se desprinde de ram.

Dacă nu mă știi,

inventează-mă,

fă-mi ochi de jar

să-ți încălzesc singurătatea,

fă-mi brațe puternice

să te pot prinde

când te dezechilibrezi.

 

12399517_1698502003694801_1231013856_n

 

Mi-ar plăcea să pot ieși pentru câteva ore din învelișul ăsta, pielea asta ridată mă strânge un pic. M-aș întoarce la finalul celor 34 ani ai vieții mele. Am rămas datoare cu un sărut, am rămas datoare cu un cuvânt, cu o fluturare de mână. Am urcat precipitată în vagon, m-am ghemuit în scaunul incomod, mi-am scos o carte și m-am prefăcut că citesc. Prin minte mi-au trecut de câteva ori, dus-întors, momentele petrecute cu tine. La finalul călătoriei unele le-am aruncat din tren, altele le-am luat cu mine, le-am purtat până în al 50-lea an al vieții mele. În nopțile geroase le lăsam să-mi treacă iar prin suflet și prin minte de câteva ori, dus-întors, dimineața le adunam cu grijă și le ascundeam, chiar și de mine. Nu-mi venea să cred că am plecat fără să spun un cuvânt, fără să te privesc, chiar și cu un colț de ochi. Mi-era teamă de mine. Sunt o mare fricoasă! Poate cea mai mare.

Mi-ar plăcea să pot ieși din învelișul ăsta pentru câteva ore. Nici nu știi cât de repede m-aș putea întoarce în anul 34 al vieții mele. Aș poposi în gară, aș întârzia trenul, aș isca o ninsoare haină, câinească, aș stârni vântul, l-aș provoca să urle, aș opri ceasul gării și m-aș arunca în brațele tale. Pentru un sărut, pentru o îmbrățișare, pentru încă o vorbă, sau chiar o cafea. Aș aduna zatul, m-aș întoarce în anul 50 al vieții mele, și în fiecare dimineață aș turna urmele cafelei pe fundul ceștii și ți-aș privi chipul.

 

10744988_10203380921987508_873186075_n

Agăț un colț de cer

și-l îndoi,

înăuntru strecor o lacrimă,

la noapte va fi o stea.

Cine știe cine va avea nevoie

de lumina ei?

 

fotolia_84692164_subscription_xxl-jp-g-antonioguillem-fotolia-com_-e1442907388602

(sursă imagine: google)

Nici cer destul nu e să-mi mai asculte

povestea tristă despre a iubi,

nici lacrimi nu mai are să mai plângă,

nici stele nu-mi mai poate dărui,

doar luna cocoșată și îmbătrânită

mă mai întreabă uneori șoptit:

-Tu noaptea mori și dimineața învii iară?

 

12606731_1709740122570989_1335987324_n

 

Vocea gândurilor

îmbătrânită și răgușită,

ecoul pașilor mei tociți,

o melodie veche

ce se strecoară pe sub ușă,

fumul gros al lumânării,

umbrele schiloade sprijinite de pereți,

făclii aprinse în suflet,

fiori ce-mi străbat șira spinării,

iată un tablou al singurătății.

Auzi bătăile inimii mele în ușa ta?