Feeds:
Articole
Comentarii

 

Tavanul are o spărtură în inimă,

pe acolo văd cerul.

Drum strâmb se ridică

din podeaua veche,

ca un abur firav,

căutându-și libertatea.

Mă agăț cu disperare de el

ca un râu secat,

dornic să-l însoțească,

purtând amintirea valului

și a ploilor ce-l sărutau.

Cerul pansează înima tavanului

cu un colț de stea,

drumul se deșiră,

putrezește dorința mea de libertate.

 

Mă feresc să mai fac vreun pas,

de teamă să nu-mi strivesc umbra,

să-i așez călcâiul pe inimă

și s-o aud trosnind de durere.

Stau în locul ăsta de ceva vreme,

mi-e teamă să nu-mi ucid umbra,

anotimpurile trec prin mine

și însemnează locul întâmplării noastre,

așa cum fac pădurarii

când un copac bolnav trebuie tăiat.

Ultima iarnă mi-a mușcat din umărul stâng

cu o gură de ger, mă doare,

dar rămân în locul ăsta,

umbra mea bolnavă nu mai poate face

nici un pas.

 

 

 

Îndepărtatule,

câte zăpăzi pe suflet mi-au crescut,

și câte ore în viscol am trăit,

câte nopți geroase m-au îmbrățișat

și câte lacrimi în țurțuri mi s-au tranformat.

Îndepărtatule,

câte poteci am deșirat,

câți copaci de frunze-am dezbrăcat,

și tot nu te-am aflat.

Poate doar iarna-mi știe unde-mi ești,

dar glasul fulguit nu-l descifrez.

 

În noaptea aia luna s-a dezbrăcat de hainele aurii şi s-a ascuns după un nor. Stelele, într-o tristeţe deplină, au urmat-o.

Vântul şi-a strâns aripile pe lângă trup şi nici o frunză nu s-a mai clintit. Copacii păreau soldaţi de fier. Străzile arătau ca nişte vene golite de sânge, iar casele păreau nişte morminte, unele părăginite, altele abia clădite.

În mine se ducea o luptă aprigă. Nu moartea îmi dădea târcoale, respiraţia ei rece nu mă speria, ziua de mâine mi se părea un munte prea greu de urcat. Doar gândul că voi privi apusul de la o răsuflare distanţă, mă făcea să vreau. Pe de altă parte, povârnişul care îmi rănea mereu genunchii, mă făcea să zic: Gata! e prea mult! mult prea mult!

Tăcerea aşeza cărămidă peste cărămidă şi un zid greu se ridica în jurul meu.

Gândurile, ca nişte păsări oarbe, ieşeau din mine, se izbeau de zidul de tăcere şi se întorceau iar în mine.

Mi-era trupul plin de cuiburi populate, de gânduri-păsări oarbe.

Şi totuşi, eram atât de singură.

Spre dimineaţă, când cerul a început să se foiască şi să-şi arunce stelele în mare, când frunzele au început să tremure, iar copacii-soldaţi să-şi mişte braţele de fier, când umbrele au început să se micşoreze şi să dispară rând pe rând, zidul de tăcere s-a crăpat şi, de prin lume, şoapte de viaţă au ajuns la mine.

Şi m-am gândit, de ce n-aş urca şi azi spre mâine? E o minune să poţi privi apusul de la o răsuflare distanţă.

Încerci să-ți dai seama

ce a sunat fals,

deșiri cântecul inimii,

notă după notă,

le treci printr-o ploaie de lacrimi,

le așezi pe portativ, să se usuce,

apoi, încerci să-ți mai cânți iubirea

pentru ultima oară,

dar tot fals îți sună.

Scoți dalta, cioplești marginile notelor,

le mai treci printr-o ploaie de lacrimi

și aștepți o nouă primăvară.

Până atunci, lași păsările cerului

să cânte pentru tine.

 

 

Aripile ți s-au înfundat în țărână,

trupul chircit pare un dâmb de piatră

pe care iarba nu crește,

ploile cad peste tine,

trec prin venele tale

și se afundă în pământ.

Îl aud cum bea însetat.

Iarba crește în jur,

tu rămâi un înger de piatră

cu aripile înfundate în țărână.

 

 

Am aflat că viața nu este un drum lin,

însoțit de mesteceni și izvoare

cu limbile dezlegate, șoptitoare,

umbrit doar de nori pufoși

în spatele cărora se țes cucubeie.

Am aflat că viața nu este doar un zâmbet larg,

sau o iubire verde (chiar și iubirea e atinsă de toamnă),

am mai aflat că durere nu este o raniță

pe care să o porți în spate,

ea îți cuprinde sufletul,

îi mușcă marginile până la sânge.

Poate de asta, uneori, lacrimile sunt ca macii.

Am aflat atâtea despre viață, încât aș putea să o iau de la capăt.