Feeds:
Articole
Comentarii

Dimineața asta mohorâtă,

cu haine petecite cu nori grei de ploaie,

pășind soldățește,

mi s-a arătat la fereastră speriind visul primăvăratec

ce-mi făcea pieptul să tresară.

M-a adulmecat ca pe o pâine scoasă din vatră,

învelită în coajă rumenă,

și când a vrut să muște un colț din existența mea

un gust amar, de tristețe, i-a umplut gura,

și-a strâns buzele vineții, s-a scuturat de câteva ori,

și-acum se răzbună c-o ploaie statornică.

Privind-o din patul ăsta prea mare pentru trupul meu

îmi pare o femeie aproape nebună, văduvă,

sau văduvită de iubire,

ce umblă bezmetică prin lume.

 

Mi-s ochii plini de tine

ai sădit în ei mesteceni

cu trupuri albe și plete verzi,

ca să-i ascunzi de lume,

mi-ai gătit chipul cu cearcăne,

lacrimilor le-ai săpat văi

până spre bărbie.

Înainte de-a pleca,

mi-ai așezat la tâmple

ciorchine de ghiocei,

și ca să fii sigur că n-am să vorbesc,

că n-am să-mi spun durerea,

mi-ai pecetluit gura

c-un ultim sărut.

 

 

Am aflat că moartea îţi pătrunde în trup pe sub unghii

şi o vreme se plimbă nestingherită prin vene,

ridicând stăvilare şi oprind sângele să alunece.

Am aflat că moartea nu poartă de fapt haine cernite,

ea seamănă mai degrabă cu un cer senin.

Viaţa m-a învăţat să mă despart de cei dragi în genunchi,

rugându-mă, şm-a învăţat să-i iubesc până dincolo de cer.

Şi aşa am aflat că atunci când pierzi,

lumea nu se va opri în loc pentru tine,

inima ei va continua să bată cu indiferenţă.

Am mai aflat că azi îţi poate fi vară

iar mâine poţi fi doar un sloi de gheaţă,

sau şi mai trist, un nume pe un pomelnic.

Multe mi-au fost date în viaţa asta, şi multe am mai aflat,

unele poate prea devreme şi nu le-am ştiut descifra mesajul.

Dar ce bine că le-am aflat, am devenit dintr-o slugă,

un om bogat în toate, pentru că am aflat ce preţ are viaţa.

 

 

 

Copacii par că se sinucid,

vântul  are lama ascuțită ca a unui briceg,

mugurii nu-ndrăznesc să deschidă ochii,

de parcă ar ignora primăvara.

Ploaia asta deasă și rece

îmi torturează lumea verde.

Străzi pustii, case bătrâne, garduri strâmbe,

amintiri acoperite de praf,

vene străvezii prin care-mi văd sângele poticnindu-se.

Și toate astea sub un cer

unde îngeri răbdători așteaptă soarele.

 

 

Țes pânze albe din tăcere pe care apoi le întind la soare. Razele se furișează prin țesătură, ca nisipul printr-o sită deasă. Ți-aș putea scrie zeci de scrisori. Aș înmuia penița stiloului în picături de sânge, am răni care încă plâng. Dar ce să-ți spun? Timpul își rostogolește secundele, le aud cum se prăvălesc, ca și cum un pescar, după ce ar scoate perlele din scoici, le-ar elibera, aruncându-le în mare. Poate că nimeni nu e demn să le poarte.

Ador perlele, cred că am mai spus asta. Dacă aș fi avut o altfel de viață, poate că aș fi avut strălucirea lor discretă. Însă am trăit pe un tărâm al furtunilor, am fost mereu nevoită să mă ascund de furia tunetelor și a fulgerelor, uneori am reușit, alteori mi-am văzut sufletul despicat cum își vărsa toate iubirile. Mi-e pielea crestată și ochii și-au pierdut lumina, palmele poartă drumuri lungi dar părăginite. Buzele mi s-au uscat și au culoarea frunzelor moarte. Cândva aveam o aluniță pe obraz, acum s-a pitit între două riduri. Duc în spate o raniță prăfuită, sunt un soldat înfrânt, mă duc până la granița vechii vieți, pe care am pierdut-o, privesc peste sârma ghimpată și lăcrimez. Acolo nu mă mai pot întoarce. Ce trist.

 

A ta,

10264961_497184610410222_7294978529280736685_n

Săteam ca o toantă în fața altarului și mă zgâiam la icoane în timp ce preotul cânta… unde nu-i nici durere nici întristare…

Alo, Doamne, mă auzi? Un bilet dus aș vrea și eu! Că pe aici, e doar durere și întristare! Ei, lasă, nu te supăra pe mine, am zis și eu așa,

Flacăra lumânării se zbătea ca o aripă prinsă în gard, lacrimi de ceară i se prelingeau pe trupul firav și sărutau coliva.

O doamnă mă bătea pe umăr: Îndreptați crucea către altar!

Care cruce mă întrebam mirată. Și până să găsesc răspunsul, îmi răsucește farfuria în care pusesem coliva, îndreptând vârful crucii spre altar.

Ciudoasă, răsucesc farfuria cum am pus-o eu. Apoi privesc în jur și-mi dau seama că am greșit.

Doamne, totuși, biletul meu! Nu mai am răbdare, și-n gara asta e prea multă întristare și durere!

Un tren îmi curmă monologul, șuieratul prelung îmi trece prin inimă și mă încovrig.

Preotul vorbește despre un loc luminat cu verdeață, afară, un vânt tăios dă ocol bisericii, în timp ce  ferestrele tremură de frică.

Din locul unde stau, văd mormântul Dariei și mi-o amintesc la o altă pomană, când încă era pe aici, iar locul acela luminat cu verdeață părea a fi un tărâm îndepărtat. Stătea lângă mine și mă ținea de mână, cu vârful nasului îi atingeam umărul, și când nu mă așteptam, se apleacă și-mi sărută fruntea.

Lumânarea își trăiește ultimele clipe, flacăra i s-a stins, doar trupul îi este încă fierbinte.

Clopotul se pornește a dăngăni. Femeile își înalță colivele către cer, se prind una de alta, ca un lanț al lacrimilor negre, preotul trece printre ele și stropește cu vin.

Nu mai pot, cine sunt eu să stăvilesc apele astea care-mi mușcă din suflet. Printre lacrimi spun: Doamne, biletul meu!

( fotografia este făcută de Daria pe 16 martie 2011, cu 5 zile înainte de-a zbura)

 

Până acum vreo șase ani, am crezut că văduvia este cea mai grea suferință, că femeia singură este cea mai ușoară pradă a tuturor răutăților, am crezut că a fi și mamă și tată este un război rece, că mama trebuie să fie duioasă, iar tatăl autoritar, ei, nu mi-a ieșit asta cu autoritatea. Am și eu lipsuri, nici n-am băut 44 de pahare pe 9 martie, dar nici nu m-am sărbătorit pe 8 martie.

Când am văzut fața urâtă a văduviei? Să fi avut vreo 24 de ani, nu eram nici gâscă, nici lebădă, nu știam nici eu cine mai sunt.

Era într-o vară, o vară care dădea în clocot, așa cum dau verile în sudul țării. Lăsasem toate ferestrele deschise și așteptam vântul să-mi mângâie un pic trupul firav. Daria dormea, eu număram stelele. Vântul nu a intrat pe fereastră, însă un domn a fost mai curajos, a vrut să știe ce face o văduvă noaptea. Asta este o poveste urâtă despre care nu cred că voi spune în viața asta…

Întâmplarea asta m-a împins să plec, să mă întorc la munții mei, la pădurile mele de brad, la izvoarele cele șoptite, le înțelegeam chemarea.

Până acum vreo șase ani credeam că văduvia este grea, însă Dumnezeu mi-a arătat că mă înșel.

Poate că am mai rătăcit cărarea în viața asta, poate că am înnoptat pe la uși străine, poate că inima mi-a bătut ca proasta pentru niște ochi verzi și niște brațe puternice, și dacă astea au fost păcate, le-am plătit cu lacrimi grele ca bolovanii. Rănile încă-mi sângerează.

Mi-am amintit, odată, unul, cam zurbagiu, m-a amenițat că vine cu toporul peste mine, trecusem pe la poarta lui și probabil nu-i salutasem izmenele care se lăfăiau pe culme.

Oamenii sunt ciudați, și asta m-a făcut să-mi ridic ziduri înalte și să le acopăr cu iederă. Doar păsările mă vizitează, s-au învățat cu mine. Le vorbesc:

Măi, Înaripato, de unde vii? Nu te-ai întâlnit cu fata mea? 

Și păsările își bat mărunt aripile.

Dar ce spun eu aici?

Da, văduvia este floare la ureche pe lângă pierderea copilului!

Ți se usucă cerul gurii de dor, îți putrezesc măruntaiele, vorbești noaptea cu pereții, ziua duci mâncare câinilor vagabonzi, îți imaginezi că o fărâmă din sufletul care s-a înălțat, a atins și animalul care bântuie abătut pe străzi. Te împrietenești cu cerșetorii, le dai hainele tale, inventezi motive să-i vizitezi.

Să nu-ți vezi copilul, să nu-i auzi vocea, este ca și cum ai fi aruncat în adâncul pământului și nu ai mai zări soarele niciodată.

Uneori mă urăsc, sunt furioasă pe mine, pe Dumnezeu, pe soarta asta a mea, pe soțul meu care s-a dus prea curând, pe cei care m-au abandonat când mi-a fost greu. E cumplit să trăiești așa.

Astăzi, un domn, a vrut să-mi facă un dar, a profitat că eram singură în birou și pentru că i se părea că i-am făcut un favor:

M-ați ajutat, vreau să vă dau o bucată de brânză!

Uite, ca să fim prieteni, trebuie să pui brânza în servietă și să o duci acasă. Stii de ce? Am dat la medici, asistente, avocați, etc, și ce n-am avut, după ce fiica mea s-a stins, am jurat că nu voi lua niciodată nimic de la nimeni, și crede-mă, sunt un om de cuvânt. Faptul că am zâmbit, a fost de încurajare. Zâmbetele nu trebuiesc plătite, la fel ca și  faptele bune. Și nu v-am ajutat, doar am fost prietenoasă și v-am spus: Bine ați venit în familia noastră mare!

Dar ce spun eu aici?

Vorbesc cu mine, așa cum fac de obicei.