Feeds:
Articole
Comentarii

Era atâta noapte-n mine

că-mi auzeam celulele foşnind.

Mi-era trupul ca un cer cu stele

iar inima o lună tremurând.

Păsări de-ntuneric mă strigau

cu glasuri de ape,

ca un clipocit.

O iubire murise în lume

şi un clopot plângea dăngănind.

(sursă imagine: Iulia Georgiana)

Trăim printre noi îndrăgostiți fără moarte,

nici nu-i vedem, nici nu-i auzim,

aceștia locuiesc într-un sărut,

ca-n inima unei fântâni ce are cumpănă,

nici o privire nu ajunge la ei

și nici un strigăt nu le tulbură luciu.

Împart cu tine zăpezile bătrâneții,

o ninsoare tu, un viscol eu,

gerul îl trăim împreună,

ca doi sâmburi într-un măr de foc

ce nu vor mai rodi niciodată.

Împart cu tine nopțile lungi

și-ți povestesc cum visam

să mă scoți din vară,

să-mi desprinzi nisipul de pe tălpi,

să-mi smulgi marea din suflet,

să-mi dai să beau din rugina frunzelor

și să mă înveți să cânt dorul păsărilor.

Dar am ieșit singură din vară,

am zăbovit în toamnă cât un strugure prea copt,

vrejul și-a pierdut verdele și-am rămas eu,

să mă atingă bruma.

 

 

 

M-am săturat să-mi port durerea la rever,

ca pe o floare deja ofilită,  să-mi simt fața mângâiată

de două mâini acoperite de mănuși,

să mă doară atingerea rece.

Am obosit să zâmbesc elegant,

să-mi țin spatele drept

și mâinile lipite de corp, să-mi arcuiesc gâtul.

Sunt o balerină îmbătrânită

ce n-a mai urcat pe poante de câteva anotimpuri.

M-am plictisit să-mi urmez drumul

și să simt cum din spate mă urmează,

ca o umbră, moartea.

Am să-mi cos auzul și văzul

c-un fir de uitare

și-am să mă mut în adâncul sufletul meu,

acolo unde nici iarba nu mai crește.

 

  Port pe buze un zâmbet stingher.

De câte ori cerul se-ntunecă

şi umbre se lungesc peste lume,

zâmbetul se prelinge

ca un fir de sânge.

Şi-atunci, de teamă,

mâinile se transformă în ancore

cad şi se înfig în pământ.

*

Arăt ca o corabie rătăcită pe un ţărm pustiu.

Voiam să rămân în iubire,

să capăt forma inimii,

să nu mă atingă nici o furtună,

ape să nu mi se-agaţe năvoade în plete,

soarele să nu-mi decoloreze culoarea,

vântul greoi să nu-mi zdrenţuiască hainele,

timpul să nu-mi rănească faţa,

dar pesemne mi-e dat să iau mereu forma tristeţii,

ca un abur să umblu prin lume, nevăzut, neatins…

Şi cât de mult mi-am dorit să rămân în iubire!

 

 

De la frunze am învățat să tremur,

am învățat să cânt și să ascult,

am învățat să privesc zborul păsărilor,

să le ascund cuiburile de ochii încinși ai soarelui,

de furia ploilor, de vorbele fulgerate și de strigăte.

*

Tot de la frunze voi învăța să mor,

încet, am să mă desprind de ram,

am să zbor un pic, precum păsările,

apoi am să-nchid ochii

și-am să îmbrățișez pământul.