Feeds:
Articole
Comentarii

11853878_1659733774238291_2138585196_n

 

Ți-aș fi putut sădi în suflet

copaci care să-mi poarte numele

și când ar fi crescut,

fiind deja pădure,

m-ai fi respirat doar pe mine.

Ți-aș fi putut pecetlui gura

cu cel mai păgân sărut

și ai fi tânjit mereu după buzele mele,

precum Iadul după necredincioși.

Ți-aș fi putut îngrădi libertatea

și tu ai fi crezut că acolo se termină lumea.

Dar eu ți-am arătat și potecile neștiute

și te-am lăsat să pleci.

 

10564830_1511204379091232_1116683995_n

 

Te-ai întrebat vreodată

Cine îţi fură din vârful buzelor

Cuvintele?

Ca un vânt şiret de primăvară

Îţi dau ocol şi mă aşez la pândă

Când pe umărul drept,

Când pe umărul stâng,

Te adulmec ca un înfometat

Şi de câte ori respiri o vorbă,

O înhaţ, o ţin o vreme în cerul gurii,

Şi-apoi mi-o strecor în suflet.

Ce dacă nu-s pentru mine,

Nici prăjiturile din antret nu-mi erau sortite,

Dar mă furişam şi mă înfruptam din ele,

Ca un musafir nepoftit!

11263724_1627715780773424_1213045658_n

 

Am venit în fiecare zi la poarta sufletului tău, anotimp după anotimp, ignorând soarele dogoritor, străbătând ploi aspre, ninsori dese sau tăind fâşii dimineţile ceţoase.

Mă aşezam în faţa porţii sufletului tău ca o umbră şi mă rugam să te zăresc o secundă, să-mi umplu golul din privire. Îmi imaginam că ai să te împiedici de-o geană de-a mea şi uimit, ai s-o ridici, ai să-i vezi lacrima ce-o însoţeşte,  ai să te îndrepţi spre mine şi, cu vocea ta răguşită, de fumător, ai să mă întrebi:

-E a ta?

N-am avut niciodată privilegiul acesta.

Ai văzut vreodată un copil sărac privind vitrina cu dulciuri? Aşa eram şi eu, îmi treceam vârful limbii peste buzele aspre şi îndepărtam uşor visul unui sărut.

Braţele, vitregite de-o îmbrăţişare, stăteau lipite de trupul slăbănog. Palmele-mi erau crestate de-o singură potecă, cea spre poarta sufletului tău.

Dacă aş fi avut aripi, aş fi învăţat taina zborului şi m-aş fi strecurat în viaţa ta prin spărtura unui nor. Sunt sigură că aş fi găsit vreun copac văduv în care să-mi fac cuib, să te pot privi de-aproape. Să fiu la distanţă de-o şoaptă de buzele tale la care rânveam de atâtea anotimpuri.

Nu sunt tristă, m-am învăţat aşa, să-mi duc dorul până la poarta sufletului tău şi, acolo, să-l las să-şi plângă neputinţa.

Cine ştie, poate într-o zi ai să te-mpiedici de-o geană.

 

2231_125181030295_9352_n

(decembrie 1989)

I-aș fi putut da lui viața mea. Dar nu încăpea în ea, era mai înalt decât mine cu lungimea unui copac, îi rămâneau afară umerii și capul, și-apoi, cine ar fi vrut să trăiască viața altcuiva…Eu cred că el, cum stătea așa cu fruntea lipită de-un nor, a văzut cum urma să-mi fie viitorul, a văzut nopțile albe și zilele întunecate, a văzut cărarea spre cimitir și, când a privit mai atent, a mai zărit o cărare, care tot spre cimitir ducea. Cine ar fi atât de nebun încât să-și ducă viața străbătând doar două drumuri, spre cimitir.

Era prin februarie, bărbații soldați se întorseseră acasă. Se terminase alarma cu ieșire, Ceaușescu murise, România îmbrăcase alte haine, nu știu dacă erau moderne, dar cu siguranță se fălea cu ele și pentru o vreme chiar fusese regina balului.

Se întorsese și bărbatul meu, plecase tânăr, drept, frumos, venise încruntat, tăcut, mai puțin răbdător, își uitase pe undeva zâmbetul, glumele mele nu-l mai atingeau, vorbele îi erau scumpe și nu prea mai aveam arginți să-i cumpăr prea multe. Nopțile noastre de dragoste erau altfel, uneori mă speriau, mă răneau, rănile nu-mi crestau pielea, ci sufletul. El n-avea cum să le vadă.

Într-o seară am sărit din pat și-am aprins brusc lumina, îmi căzuse verigheta de pe deget, am dat plapuma deoparte și i-am vazut pata mare și roșie de pe șoldul drept, m-am apropiat de el și când am vrut să-l ating m-a împins cu brutalitate. Pentru câteva secunde am încremenit. Unde era omul meu? Ce furtună îi bântuia gândurile? Ce nori grei îi apăsau fruntea? Ce povară ducea?

-Să nu mă atingi! Înțelegi? Doare!

-Te-ai lovit?

-Nu, a apărut din senin și se tot mărește. Nu e treaba ta, caută-ți verigheta și culcă-te. Cum ți-a căzut? Ai scos-o tu?

-Nu, cred că am mai slăbit și alunecă!

-Poate nu ne mai potrivim! Eu îmi doresc cel de-al doilea copil, tu nu, plângi, te vaiți.

Nu mă văitam, doar că era prea curând.

Nașterea primului copil mă speriase de moarte. Din cauza RH-ului negativ făcusem o dermatoză urâtă, când s-a împlinit sorocul m-au plimbat cu salvarea, maternitatea din oraș nu avea secție pentru mine, m-au trimis în alt oraș, acolo m-au ținut o zi să mă zbat. Nu-i chiar o bucurie să naști la aproape 22 de ani, să ai mâinile agățate de perfuzor, să nu poți să-ți înfășori pântecul atunci când o altă viață se zbate în tine. Nu-i ușor să naști natural un copil de aproape 5 kilograme. Cum vorbeau moașele?

-Dacă ți-a plăcut atunci, să-ți placă și acum.

Așa moare câte un pic dragostea. Nu mai semănam deloc cu fata aia veselă.

Mi-am petrecut o săptămână în maternitatea de pe malul Dunării. Eram îmbrăcată într-o cămașă de noapte imensă, din finet, în timp ce afară erau peste 30 de grade, născusem în iulie. Cămașa avea o despicătură în față prin care mi se vedeau sânii din care curgea contiuu lapte. Șanse să obțin altă cămașă nu prea aveam, nu cunoșteam pe nimeni, eram buboasa de la septic, anormala. Aveam o rezervă mică în care stăteam doar cu pruncul meu, primul meu copil. Mi-era foame și … Asta e altă poveste.

Poate că dacă i-aș fi spus ce greu mi-a fost acolo 7 zile, ar fi înțeles de ce mă tem. Dar am tăcut. Acum mă îngijora pata mare roșie de pe șoldul lui, mă îngrijora viața care își făcea loc în pântecul meu, mă îngijora primul meu prunc care dormea în pătuțul cel alb de lângă patul nostru.

Zilele curgeau diferit. În jur apăruseră primii buticari, primii îmbogățiți, noi nu făceam parte din lumea lor. Noi rămăsesem angajați la stat, el în armată, eu învățătoare într-un sătuc mic, unde oamenii nu mai erau la fel. Pierdeam ore bune ajutându-i să facă cereri pentru recuperarea pământurilor. Ceva se întâmpla. Nu prea înțelegeam ce, nici n-aveam cum, eram prea tânără.

Singura mea bucurie era că librăria din micul târg prindea viață.

Aveam și un mare secret. Mă luptam zilnic cu dorul de-acasă!

Mă strigau munții, îi auzeam în fiecare noapte. Mă chirceam sub plapumă, puneam degetul peste buze și le șopteam:șșștttt, îmi treziți copilul!

 

 

 

 

9-thumb29

În Rai a fost un atentat,

nu toți care ajung acolo

s-au lepădat de păcate.

Bucăți mari și albe,

aripi si suflete,

s-au prăbușit peste noi.

Îngerii care s-au salvat

își plâng îngerii pierduți.

Oamenii cred că ninge,

Dar, NU, Raiul e în doliu!

 

944746_10151634954996319_1662006937_n

Îl urmăream cu privirea până departe, până mi-l înghițea zarea și rămâneau doar urmele pașilor lui. Îl iubeam, eram tânără, eram visătoare, eram încrezătoare în viitor. Ne căsătorisem repede, fără prea multe jurăminte, fără să atingem Biblia. Parcă-l aud.

-De ce trebuie să așez palmele pe Biblie și să plec capul? Inima mea nu e de ajuns? Nu spui tu că Dumnezeu e pretutindeni? De ce s-ar înghesui el în paginile unei cărți?

Și-am făcut cum a vrut el.

Doamne, ce ne-am mai iubit! Nu aveam nimic, ne țineam mâinile în buzunare, așa erau de goale, dar nu ne speriam. Făcusem o listă lungă, trecusem acolo cam tot ce ne trebuia să ajungem la capătul drumului. Noroc cu neamurile care ne-au adus la cununie farfurii, linguri, lenjerii.

Când ne-am mutat, am dormit o vreme pe două saltele. Ce mai chicoteam toată noaptea.

Îmi bătea ușor umărul și îmi spunea:

-Doamnă, mâine mutăm șifonierul, nu ăla e peretele potrivit!

Și săream de pe saltea și mă prefăceam că-l măsor, și așa, cu brațele desfăcute mă îndreptam spre un alt perete gol și-l întrebam:

-E mai potrivit aici?

Sărea și el, și cu brațele desfăcute se repezea la mine, mă lua în brațe și șoptea:

-Mai potrivit e aici!

Îmi lipeam obrazul de pieptul lui și-i auzeam inima, cânta, doar pentru mine și despre mine.

Așa a trecut toamna, așa i-am înfruntat ploile și vântul, iarna ne-a găsit tot îmbrățișați, doar că eram trei.

Pornea de-acasă dimineața devreme, pe un frig aspru, că acolo, lângă Dunăre, vântul are limba tăioasă, ca o lamă. Îl conduceam până la ușă, îi sărutam ochii, gura, mâinile și după ce pornea la drum, îmi lipeam nasul de geam și așteptam să se depărteze. Habar n-am de ce, dar mă temeam pentru el.

Avea un mers apăsat, de om hotărât, trupul îi era drept, al unui bărbat de neclintit, eram așa mândră.

Nu am fost niciodată geloasă, când am început să mă rotunjesc, am fost o gravidă plinuță, îl lăsam să meargă sâmbăta la discotecă.

-Hai, fugi, dansează, nu trebuie să stăm în casă.

-Dar tu stai!

-Glumești, știi ce citesc? Sunt undeva prin sudul Franței, te-aș lua cu mine, dar nu am găsit încă locul potrivit.

Și pleca, după 10 minute era acasă, și n-aveam încotro, îl luam cu mine în sudul Franței, adesea mă încurca, citea repede și dădea pagina, și-atunci țipam:

-Hei, unde te grăbești așa?

Dar el se grăbea să trăiască, avea să-l înghită zarea, să-i rămână doar urmele pașilor pentru o vreme și apoi doar numele pe buzele mele.

11078285_675681359224052_1888065323_n

 

M-am grăbit să trăiesc,

primăvara mi-a trecut degrabă,

ca o fâlfâire de aripi ce învățau să zboare.

Plăpândă pasăre am fost.

Vara mi-a fost secetoasă,

puține ploi mi-au atins buzele,

soarele mi-a decolorat părul

și mi-a părăginit sufletul.

Și n-am mai zburat,

ce pasăre se încumetă spre soare?

Toamna mi-a fost mai lungă, dar pustie.

Cerul cenușiu mi-a întunecat potecile,

vântul mi-a dezbrăcat copacii

și m-a izolat de lume.

Se pare că iernii i-s dragă.