Feeds:
Articole
Comentarii

11145961_1615433352001667_1191531756_n

 

Țipătul unei bufnițe sparge noaptea,

luna se întoarce cu spatele la pământ,

stelele se clatină,

un câine latră prelung

la o lună întoarsă.

Aud un tren cum striga in noapte.
Se apropie si trece prin mine.
Raman in urma
Eu, o gara pustie.

 

931168_328609033932285_1219139444_n

 

M-ai condus până la marginea visului,

însorită potecă am străbătut,

apoi, uşor, ţi-ai desprins mâna

de mâna mea,

ţi-ai ascuns capul între umeri

şi-ai dispărut.

Am rămas singură până la ivirea zorilor.

O clipă!

Apoi m-am urcat în autobuzul obosit,

cu farurile năclăite de praf,

cu roțile cât ale Carului Mic,

cu pielea cenușie și îmbătrânită

şi-am pornit spre lume.

 

10805533_1563260400552296_1043083294_n

 

Stau la masă cu Tristețea!

Ce frumos ne-am îmbrăcat,

doar e duminică.

Eu port fusta plisată și

bluza de mătase,

le-a îmbrăcat și bunica

când a rămas văduvă,

Tristețea și-a atârnat

o lacrimă mare pe obraz.

Ne-am băut cafeaua de-amiază

și-acum privim în zațul gros,

de parcă de-acolo ar răsări luna.

Bluza pare un corset,

stau dreaptă și cu brațele lipite de corp.

Din când în când

simt nevoia să-mi înfig coatele în masă,

dar îmi amintesc că e șchiopă

și n-aș vrea să-i vărs Tristeții zațul în poale.

 

 

10539214_532995396825983_1983681534_n

 

Am început să mă grăbesc,

nu mai respect nici un semn de circulație,

depășesc în viteză amiaza,

tai linia continuă a vieții,

și aștept soarele în celălalt capăt al cerului.

Am început să mă grăbesc,

mă izbesc noaptea de stele și

am pieptul plin de răni.

Să-mi ia cineva permisul de viață,

mă grăbesc, nu mai respect nici o regulă de circulație!

 

 

 

 

 

10668347_577010775757778_2062410619_n

Umbra mea întinsă pe podea,

cu fața lipită de urmele pasilor tăi,

sub privirea tristă a pereților,

peste care pare că se prăvăleste tavanul,

aproape mort de de atâta singurătate.

 

Ingrată soartă are umbra.

 

 

10577212_678411532206639_257683541566160964_n

Sursă imagine: Ionuț Caraș

 

 

Coana Eleonora stătea în fața casei pe un scaun la fel de bătrân ca și ea, cu spătarul coșcovit și picioarele șubrede. Își ținea mâinile în poale, adunate ghem, iar fruntea și-o acoperise cu o basma roasă pe la colțuri. Măsura drumul în lung și-n lat prin geamurile groase ale ochelarilor. Din când în când spunea:

-Nu vine! Sigur nu vine, aș simți, ar bate vântul, da azi nu bate, e arșiță!

Vecina ei o pândea de după gard, curioasă. La un moment dat o întrebă:

-Cin să vină Coană Eleonoră? Asistenta? Vine să-ți ia tensiunea?

-Nu vine că am gonit-o! Cum să-mi ia tensiunea, eu cu ce mai rămân? Nu pe ea o aștept, pe altcineva, o doamnă bine, n-o știi tu!

Vecina să închină pe furiș și gândi: A luat-o razna baba, ia uite ce gătită stă pe scaun, parcă-i împăiată!

Baba îi prinse gândul și-i suci gâtul.

-Ia nu mai fi tu așa curioasă, că poate greșește doamna aia drumu și intră pe la tine de te sperii, și vin n-am să-ți dau!

Afurisită Eleonora, ai fi crezut-o aproape surdă și chioară, cu limba amorțită, dar nu era. Avea încă mintea brici, să te fi ferit Dumnezeu să te pui cu ea, fâșii te făcea.

Se foi de câteva ori în scaun și scaunul icni, nu de povară, ci de bătrânețe. Baba îl auzi și-i zise: taci, că n-ai să mă mai ții mult și de plec eu, te pun ăștia pe foc!

Soarele i se așeză în cârcă și bătrânei îi tot aluneca basmaua, nu știai dacă picotește sau doar ține ochii închiși și se gândește aiurea. Se ridică încetuț, se sprijini în baston și strigă la vecină-sa:

-Merg la buticu din colț, la Seceratu, vrei ceva? Eu îmi iau niște biscuiți, îmi veni poftă!

Vecina se ridică peste gard și uitându-se atent la babă îi spuse:

-Vin cu tine!

-Vii pe dracu, stai acolo, nu vezi că nu ești pieptănată? Cred că de-aia nu vine moartea, se sperie de tine. 

Bătrâna ieși pe uliță, privi lung în dreapta, privi lung în stânga, se aplecă, smulse o buruiană, mai smulse una, icni și ea precum scaunul, apoi porni spre butic. Încet, cu pași măsurați, că asta învățase ea de la viață, să ai măsură în toate!

Se stârni vântul, un copac bătrân, cu scoarța ridată, cu un braț aproape putred, icni. Dintr-o curte se auzeau frânturi dintr-un cântec despre tinerețe, de-al Irinei Loghin. În ochii Eleonorei era toamnă, o toamnă arămie.

 

Cum e viaţa omului,
Ca şi frunza pomului,
Îl îmbracă florile, pe urmă ninsorile
Tinereţe vezi cum eşti, unde oare te grăbeşti, măi

10805533_1563260400552296_1043083294_n

Stau la masă cu tăcerea,

în fața ei un pahar gol,

în fața mea un pahar gol.

dă-mi o bucățică din soarele tău,

aceea pe care o refuzi uneori de prea plin,

viața mea are gust de pelin.

o să-l storc de lacrimile aurii

și-o să-i spun tăcerii

că-i un vin ce eliberează cuvinte.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 638 de alți urmăritori