Feeds:
Articole
Comentarii

trepte

 

 

Strâng în pumni ziua de azi și o mototolesc, așa cum fac de obicei cu scrisorile pe care nu am curaj să le trimit.

A trecut, înainte să apună soarele am oftat de vreo două ori. Mi-e dor de vara ce se tot depărtează.

În urma ei, frunzele se îngălbenesc de tristețe, unele n-au răbdare și  se sinucid.

Da, am văzut vreo câteva încă verzi cum se desprindeau de ram. Pământului nici nu-i păsa de ele. Le-am ridicat, le-am așezat într-un pahar cu apă, dar nu par să-și revină la viață.

Un fior rece îmi dă târcoale, îmi acopăr umerii cu palmele, încrucișându-mi brațele peste sâni.

Ascund ochii în spatele pleoapelor,  ca și cum aș închide fereastra dinspre lume.

Mă grăbesc să prind autobuzul care mă duce în trecut.

Noaptea e lungă, cine știe pe unde voi ajunge?

Acum câteva seri m-am întors în orașul în care am cunoscut-o pe Matilda.  Am stat câteva ore în aceeași rezervă a unui spital de obstretică ginecologie. În primele momente am crezut că a născut și este epuizată de efort.  Era extrem de palidă și încercănată. Am întrebat-o dacă are nevoie de ceva, dar a dat din mână ca și cum mi-ar fi cerut să tac.

Și-am tăcut.

Mai târziu am aflat că fusese gravidă și făcuse un avort.

Asistentele se uitau ciudat la ea. Matilda nu-și dorea copilul, le spusese că în urmă cu ceva timp fusese victima unui viol.

Probabil nu o credea nimeni, eu am crezut-o.

Ah, mă încovrig de spaimă și durere. Pîntecul meu e pustiu, ca o toamnă îmbătrânită.

M-am întors în orașul ăla îndepărtat, m-am întors cu gândul să o iau de mână să urcăm împreună câteva trepte, să o las să se sprijine de mine, atunci nu am putut, acum pot.

Atunci căutam și eu un umăr pe care să-mi sprijin capul, dar se pare că nici un umăr nu fusese croit suficient de adânc încât să încapă toate frământările mele.

Acum știu ce trebuie făcut. Prinzi ușor cu palma dreaptă obrazul trist, îl mângâi, apoi îl așezi pe umăr, ca într-un scânciob, te legeni ușor, ușor…

Deschid brusc fereastra spre lume. Orașul este aproape adormit. Un felinar bătrân îi veghează somnul.

Privesc frunzele lipsite de viață și-mi amintesc iar de Matilda.

Îmi lipesc palma de obraz, oftez, închid iar fereastra dinspre lume și tac.

 

 

 

 

 

Reclame

trepte

 

 

Mi-am închipuit mereu că port înăuntru trupului nişte păduri tinere, copaci cu braţe drepte şi viguroase, poteci şoptite, însoţite de soare, că vântul cel blând se plimbă prin mine şi că niciodată nu-mi va fi toamnă.

N-am avut timp pentru mine, am scos mereu din buzunarul de la piept ore şi le-am dăruit. Mi-a fost bine printre oameni, sau m-am amăgit, ca să pot trăi.

De-o vreme, nimeni nu mai vrea timpul meu. Şi-am început să aud freamătul din mine, şi-am deschis uşa sufletului şi-am văzut copacii lepădându-şi hainele, şi le-am văzut braţele îmbătrânite, potecile şi-au închis gurile ştirbe, nu mai duc nicăieri şi nu mai aduc pe nimeni.

Din loc în loc câte-o rană, ca o fântână cu apă sălcie.

Toamna asta deschide răni vechi, pe care le uitasem.

Privesc spre tine, de-am să rezist, de-am să trec prin iarnă aşa golaşă, la primăvară am să-ţi bat la poarta sufletului.

Ai să-mi iei mâinile în mâinile tale, o să-mi fie tot mai cald, sângele se va dezgheţa, şi, încet, încet, copacii îşi vor mişca braţele golaşe şi vor înmuguri. Potecile vor scoate faţa palidă deasupra pământului. Poate le vom străbate împreună, ai să ştii ce nimeni nu a vrut să afle, şi-ai să-nţelegi de ce uneori tac, de ce uneori plâng în mine câte-un anotimp.

 

***

 

Am închis în mine toată păsările cântătoare, să nu le mai aud, şi aşa, prin pielea asta îmbătrânită, nu răzbate nici o notă muzicală.

Sunt bolnavă de tine, fiecare privire a ta înseninează o bucată din cerul meu întunecat, fiecare şoaptă a ta limpezeşte apele ce-mi străbat viaţa, fiecare atingere mă întinereşte.

Îmi vine să mă arunc în trecut, să-mi caut toate fustele înfoiate, toate rochiile înflorite, să le scutur de praf şi să le port pe rând. Să vin spre tine şi să-ţi spun:

-Invită-mă la dans, mi-am dorit mereu să port rochia asta, să o văd rotindu-se în ritmul muzicii.

Intind mâna spre lumea ta şi degetele încep să tremure, aşa cum tremură ramul la primii muguri.

Primeşte-mă în sufletul tău, am să intru încet, cu mâinile lipite de trup, ca o pasăre oloagă, cu buzele lipite, ca un plic ce nu a fost desfăcut niciodată, care poartă în el o scrisoare de dragoste.

 

***

 

Pășesc grăbită spre casă, toamna e cu un pas în urma mea, nu aș vrea să mă atingă, nu încă. Mă tem că ar șterge urmele degetelor tale, că mi-ar decolora pielea arămie, că mi-ar smulge marea din suflet, că, odată cu ea, ar smulge și amintirea ta.

Ți-am spus vreodată că toamna mi-e cel mai dor de tine?

De câte ori aud căzând câte-o castană, tresar.

E semn că vara s-a sfârșit, că ai rămas în urmă, singur, pe țărm, ascultând marea.

Uneori închid ochii,  îmi acopăr urechile cu palmele, să nu mai aud zgomotul strident al orașului, mă ascund în mine și te aștept.

E atâta liniște înăutru meu.

S-au domolit toate furtunile, s-au stins toate focurile, ruinele vechii vieți s-au acoperit cu iederă, nici nu mai este așa urât. Acolo, printre zidurile alea te aștept.

Vezi tu, Îndepărtatule, nu mai am vreme să ridic alte temelii.

Se-aude din depărtare un clopot dăngănind, nu-și cheamă enoriașii la slujbă, e prea târziu pentru asta, e singur și parcă ar spune ceva.

 

***

 

Am micşorat distanţa dintre noi.

Vechiul drum l-am acoperit cu iarbă, şi-am croit un altul, mai îngust, să fiu sigură că încap doar paşii mei.

N-am mai plantat nici un copac, nu mă mai tem de arşiţă, mă tem mai degrabă că daci ai privi în zare, nu m-ai vedea. Şi ce m-aş face fără privirea ta?

N-am mai săpat după izvoare, gândul că într-o zi mi-aş putea potoli setea sărutându-te, mă ajută să-mi urmez calea.

Nu port o rochie nouă, am îmbrăcat-o pe cea de la începuturi, de când mi-era sufletul verde, îmi place să cred că ne ştim dintotdeauna, doar că abia acum timpul ni s-a alăturat, că ritmul nostru este acelaşi, un tic şi un tac, o lacrimă spartă într-un zâmbet, o zi înghiţită de noapte, şi iar o lacrimă, o zi…

Vezi tu, am îmbrăcat rochia tinereţii peste trupul ăsta aproape ofilit, spălat de prea multe ploi, acoperit de prea multe zăpezi, dar gândul braţelor tale întinse mă face să cred că tu m-ai putea readuce la viaţă, viaţa de care mi-e tare dor.

 

(desen realizat de prietenul meu, Levent)

 

Am strâns vara în pumn,

până mi s-a înverzit sângele

și-am simțit cum încep să înmuguresc

pe dinăuntru.

Păsările coborau și se roteau în jurul meu,

pesemne simțeau că în mine n-o să ningă niciodată.

Mi-am deschis rana din sufletul

și soarele, crezând că-i un alt soare la apus,

s-a năpustit în trupul meu.

Și câteva izvoare l-au urmat,

serpuindu-și apele.

Nu mă tem de iarna ce va să vină.

E-atâta vară în mine!

***

 

În fiecare seară îți șoptesc:

-Spune-mi o poveste despre noi, despre cum ar fi fost să fim amândoi.

Se face liniște, cuvintele tale pășesc în vârfuri pe albul peretelui. Se așează unul după altul, ochii mei triști îi urmăresc. Uneori, când nu sunt mulțumită de cele spuse de tine, le schimb ordinea. Tu te oprești. Te văd zâmbind dincolo de munți, în lumea ta, unde marea ți se dezbracă de valuri la picioare. Tu îi vezi sufletul albastru. Eu doar mi-o imagiez.

Alteori citesc și, când în când, ridic mirată din umeri:

-Chiar așa ar fi fost?

Tu te grăbești să-mi confirmi. Și ca să fii sigur că am înțeles, ridici deasupra cuvintelor un curcubeu. Ca un pod, de parcă eu aș putea să vin spre tine, să mă conving.

Știi că mă tem de înălțimi, și-atunci, întinzi mâinile și-mi mângâi umerii, de parcă ar fi avut cândva aripi.

Mă aplec să îți sărut podul palmei, și-mi dau seama că povestea s-a sfârșit.

Poate mâine seară.