Feeds:
Articole
Comentarii

***

 

Mi-ar plăcea să construiești o cameră doar pentru noi, cu o fereastră mare în loc de tavan, să privim cerul, să croim drum stelelor, să întind mâna, să agăț luna, să mi-o strecor în piept când dormi și mi-e întuneric.

Un perete l-aș vopsi nisipiu, să creadă marea că-i țărm, să se izbească în el și tu să mă legeni, ca pe o corabie învățată cu depărtarea.

Un perete ar îmbrăca haina soarelui, să-mi fie cald când nu-mi ești.

Iar peretele pe care ne sprijinim pernele, să fie lipsit de tencuială, să văd cărămizile, să-mi amintesc mereu cât ai trudit să construiești o cameră doar pentru noi.

 

Reclame

***

 

Și-n brațele tale îmi era mereu primăvară. Copacii înfloreau în mine, iar păsările își plimbau zborul dintr-o parte în alta a trupului. Un cântec șoptit mă însoțea pretutindeni, iar serile-mi erau mereu înstelate.

Construisem o lume a noastră, zidurile erau atât de înalte încât aveam propriul nostru cer. Când adormeam, îmi scoteam inima din piept și o strecuram în pieptul tău, să nu fie singură, să nu-i fie visele triste.

M-am temut mereu de singurătatea inimii.

Bătăile unei inimi singure și triste seamănă cu dăngănitul unui clopot bătrân.

Îmi așezam obrajii în palmele tale și ei se coceau ca două mere, de prea bine, de prea multă tandrețe.

Iar când îmi vorbeai, valurile se opreau pe țărm să te asculte, în zadar și le striga marea cu vocea-i de apă. Pescărușii își întrerupeau zborul, iar soarele se arunca în mare, să ne fie noapte, să ne iubim.

Aveai un fel de-a mă privi, pe dinăutru, îmi știai toate ascuzătorile, știai locul unde mă retrageam când mi-era frică, locul unde mă ascundeam când nu voiam să nu te deranjez, când aveai nevoie de spațiu pentru toate visele pe care le construiai pentru noi.

După ce-ai plecat, copacii care creșteau în mine, s-au sinucis, valurile se întorc mereu la tărm, căutându-te, iar cerul nostru s-a unit cu cerul lumii, setele nu-mi mai aparțin.

Din când în când, agăț cu unghiile un cuvânt pe care mi l-ai spus cândva și-mi acopăr o rană cu el. O vreme nu mă mai doare, apoi rănile se deschid iar și sângerează.

***

 

Fără de el începea iarna.

Săgeţi cu vârful de argint îmi ciopârţeau pielea,

un ger cu limba tăioasă punea stăpânire pe sufletul meu.

Drumurile se ascundeau sub pământ,

tălpile, neştiind încotro să o ia, prindeau rădăcini.

Vântul şuiera în jurul meu

gonind păsările, speranţele.

Visele îngheţau pe la tâmple.

Pe dinăuntru mi-era alb,

pe dinafară mi-era pustiu.

***

 

Uneori, îmi bat în ușa sufletului cuvintele tale,

și, dacă nu m-aș teme de iubire, le-aș deschide,

le-aș strânge în brațe, înainte de a te fi strâns pe tine,

și, așa, cu brațele pline de ele, aș fugi spre mare,

acolo unde-mi imaginez că am să te găsesc,

privind în larg, pe deasupra catargelor,

spre locul unde marea cu buzele-i de apă sărută cerul.

Dar frica de moarte mi-a pus lacăt inimii,

a ridicat un prag înalt, și-apoi mi-a dat cheia,

știind că niciodată n-am să am curajul să deschid ușa

spre lume.

***

 

între noi, iarna a ridicat pereţi transparenţi de gheaţă.

îţi văd silueta păşind posomorâtă printre dâmburi de zăpadă,

umerii coborâţi cu o treaptă,

semn că gerul ţi se plimbă cu tălpile de gheaţă pe spate.

respiraţia se ridică uşor, ca un abur, spre cer.

parcă ar fi o rugăciune.

tălpile poartă rănile făcute de zăpada îngheţată,

drumul le-a fost pe-o margine abruptă,

pe care au însângerat-o.

trecutul stă sobru în spatele meu,

buzele-i sunt de piatră,

viitorul e ca un abur,

mă apropii de el să-mi încălzesc obrajii,

şi când cred că mi-e bine, el face un pas înainte.

mersul de azi e şovăitor,

am început să cobor.

Trupul, un copac cu o scorbură în piept,

care adăposteşte o inimă ciungă,

umbrită de nişte coaste

ca nişte crengi desfrunzite,

care scârţâie la fiecare adiere de vânt,

multe păreri de rău,

şi o iubire fără de moarte.

Nici iarna nu-i poate stinge focul!