Feeds:
Articole
Comentarii

Îţi furam cuvintele de pe buze,

dar nu le înghiţeam,

le atârnam în cerul gurii,

să-mi mai fie vară.

Îţi atingeam pielea cu vârful degetelor

şi în mine,  mii de păsări

îşi tremurau aripile,

mi-era încă vară.

*

Când ai plecat,

nori negri mi-au acoperit cerul gurii,

cuvintele au trupurile sfârtecate

iar păsările aripile zdrenţuite,

vara e doar o amintire.

 

Port o mască de piatră,

Buzele au rămas întredeschise

De la ultimul sărut.

Uneori să aud frânturi de cuvinte

Dinlăuntrul sufletului,

Ca un şuierat îndepărtat de vânt.

Un cioplitor iscusit

m-ar putea scăpa de ea.

Obrazul meu este încă viu.

 

Sufletul îmi pare un oraș părăsit de oameni.

Străzi înguste, acoperite de întuneric,

străjuite de felinare oarbe,

case cu gurile ferecate, prăvălii cu obloane trase,

doar ploaia își plimbă trena,

și dacă are puțin noroc, o însoțește și vântul.

Umbrele amintirilor din alte vieți,

pândesc la colțuri, gheboase, flămânde și însetate.

Nici o dorință de plimbare nu-mi străbate venele.

 

 

Dezbrac cu greu haina tinereții.

Are reverele decolorate, în coate s-a tocit,

vreo doi nasturi au fața ciobită

și buzunarele sunt la fel de goale

ca atunci când am îmbrăcat-o prima oară.

O întorc pe dos, o scutur,

câteva vise prăfuite se țin de-o margine,

vreo două sărutări ce n-am apucat să le dau,

la vederea soarelui, se topesc de rușine.

Încerc să-mi amintesc ce culoare avea tinerețea.

Și prin fața ochilor îmi trece o fată îmbrăcată

în verde crud, cu părul ca al castanelor coapte

și cu ochii ca ai nisipului scăldat de mare.

Pe buze îi citesc un nume.

Închid ochii și-ncerc să-l uit!

 

 

 

 

Între noi au crescut păduri dese,

arborii stau ca niște soldați tineri,

umăr lângă umăr,

privirea mi se izbește de trupurile scorțoase.

Nu te-am văzut de câteva anotimpuri.

Gânduri pornesc spre tine,

dar se rătăcesc înainte să te găsească.

Unele mor. Din trupurile lor

se hrănesc păsări răpitoare.

Altele înnebunesc, strigătele lor disperate

se întorc noaptea la mine.

Am învățat să te plâng,

din sămânța lacrimilor

mi-au răsărit răni în piept.

 

Am ajuns  vârsta înțelepciunii.

*

Toată viața mi-am dorit

să îmbrac mantia catifelată a fericirii,

și-acum, constat că rochia de stambă

îmi vine de minune,

doar că timpul i-a îmblânzit culorile.

 

 

Tâmpla dreaptă mi-am gătit-o cu vise

în care încă mai cred,

Tâmpla stângă-i un cimitir,

mi-am îngropat toate coșmarurile

ce mi-au bântuit nopțile albe,

între cele două,

fruntea-i brăzdată de drumuri adânci,

străbătute de un Car Mare

fără vizitiu.