Feeds:
Articole
Comentarii

 

Păianjenul îşi ţese pânza în jurul trupului, aş putea să întind mâna şi să i-o deşir, s-o ia de la capăt.

De câte ori n-am luat-o şi eu de la început.

Nu a fost uşor, într-o iubire nouă vii şi cu rănile vechii iubiri.

În clipa asta mă simt singură. Până şi marea din visul meu,  îmi pare că mi-a întors spatele. Nu-şi mai aduce valurile pe ţărm.

Pescăruşii se scaldă în larg, acolo unde-şi saltă ea poalele. Tărmul e pustiu.

Poate că am greşit. Am căutat în fiecare întâmplare rostul vieţii. Am dat proporţii nemăsurate durerilor, iubirilor, pierderilor.

După fiecare ploaie de lacrimi am crezut că mi se cuvine să fiu fericită. Am privit în zare aşteptând să apară curcubeul. Adesea l-am aşteptat în zadar. Semn că nu m-am aflat în locul potrivit.

Mi-am zidit în fiecare clipă trăită câte o bucată din mine. Poate de aceea, zidul care mă înconjoară îmi pare că-mi vorbeşte.

Îmi lipesc trupul de albul lui şi-mi imaginez că braţele tale îl străpung şi mă trag dincolo. În lume. Îi mai ştiu freamătul.

Ultima oară când am ieşit din cochilie, mi-a fost teamă să trec de pe un trotuar pe celălalt. Maşinile oprite aveau farurile aprinse, dar mie îmi păreau nişte ochi furioşi. Pentru o secundă m-am văzut prăvălită pe asfaltul negru, iar ochii sticloşi repezindu-se asupra mea si devorându-mă.

M-am întors acasă. Între zidurile de tăcere. Eu le-am înălţat. Fiecare cărămidă are sădită în ea o bucată din mine.

M-am aşezat în pat şi privesc păianjenul care-şi ţese pânza în jurul trupului.

Reclame

 

Uneori, când mi-e frig pe dinăuntru, când simt că inima se îmbracă într-o pojghiță de gheață, îmi strâng umerii, îmi adun brațele și-mi lipesc palma stângă pe umărul drept, palma dreaptă pe umărul stâng. Dacă ai simți iarna care mă cuprinde, ai veni, mi-ai depărta brațele, mi-ai dezlipi palmele, le-ai atinge cu buzele și ele ar prinde viață. Degetele mi-ar tremura o vreme, apoi, când sângele s-ar dezmorți, ar începe să-ți descânte obrajii. Inima te-ar putea numi primăvara!

Nu aș mai înflori, vezi tu, sunt arbori care înfloresc în ei, acolo, în spatele scoarței. Dar ai putea să te apropii, să-i adulmeci. Ei cresc feriți de ochii lumii. Nu-și împărtășesc taina, pentru că nimeni nu le înțelege tremurul frunzelor, nici clătinarea. În serile triste își ridică ramurile deasupra capului și plâng.

 

 

Deschid uneori fereastra lumii mele şi aştept ca vântul să-mi aducă de departe mirosul mării, pentru că aşa îmi imaginez că miroase pielea ta, după o noapte în care m-ai visat.

La prima adiere îmi  trec degetele prin păr, închid ochii şi deschid buzele cât pentru o şoaptă.

Nu sper la un sărut. M-am învăţat să trăiesc fără el.

Dacă am un strop de noroc, vântul aduce cu el şi zgomotul valurilor, şi-atunci, sufletul meu se dezbracă de haine. Ca şi cum s-ar pregăti de o scaldă. Dacă ai privi spre mine l-ai putea vedea.

Într-o seară, după o ploaie cu tunete, când vântul aranja poalele copacilor, în lumea ta s-au pornit greierii a-şi cânta vara.

Mi-am sprijinit obrajii în palme şi i-am ascultat până târziu în noapte, până când luna, invidioasă pe faţa mea palidă, a tras un nor şi a acoperit stelele.

Şi-am adomit.

Dimineaţa mirosea a mare, semn că iar m-ai visat. Semn că te-am sărutat.

 

 

Îmi place să-mi ascult inima torcându-şi clipele,

să-mi trăiesc ninsorile şi ploile cu pasiune

şi să mă bucur când soarele-mi zâmbeşte.

Mă-ncălzesc pe dinăutru.

M-am reconstruit din bucăţi,

am amestecat aluatul copilăriei

cu aluatul dospit al tinereţii,

şi-mi trăiesc liniştită toamna.

Mi-e pielea arsă, precum coaja pâinii scoasă din vatră.

Miros a copt, dar nu mi-e foame.

Mi-e inima sătulă şi-mi place s-o aud torcându-şi

cu migală clipele.

 Păsări solemne, cu aripile pe lângă trup.

Vîntul trece pe lângă ele clătinându-le echilibrul,

apoi, ca un cal îşi vântură coama,

strigă la ploaie

cu vocea-nsetată.

Cerul se tulbură,

îşi adună colţurile,

aşa cum îşi strâng femeile,

 la ţară, pestelcile,

ş-apoi îl deşartă peste pământ,

udând zborul păsărilor,

potolind setea vântului

dar şi-a sufletului meu.

Să-mi fii ploaie, să-mi fii vânt.

 

În fiecare dimineaţă, înainte de a deschide ochii

şi de a zgâria cu genele fereastra dinspre lume,

îmi imaginez că buzele tale

cuprind buzele mele

într-un sărut

în care-mi ascund toate tainele nopţii.

Seara, când tristeţea amurgului  cuprindea oraşul,

Când nici un pas nu mai muşca asfaltul,

Când păsările-şi agăţau zborul de grindă,

Te vedeam sprijinindu-ţi obrajii în palmele mari.

*

Aşa am aflat cât eşti de singur.

*

Azi noapte m-am strecurat în visu-ţi

Printr-o rană adâncă ce-o porţi în piept.

Şi-am adomit cu fruntea îngropată

În umărul tău.

Ca o pasăre.