Feeds:
Articole
Comentarii

 

mă îmbrăcam cu amintirea ta,

așa cum se-mbracă femeile bogate

cu blănuri scumpe,

îmi înfigeam bărbia în piept,

de parcă ar fi fost o ancoră.

privită de pe alt țărm,

păream o corabie trasă la mal,

în mine, tristețea mă sugrumă

ca o eșarfă.

 

 

Anunțuri

 

de când ai plecat,

timpul și-a  prăvălit orele grele peste mine,

secundele mi s-au înfipt în pielea îmbătrânită

 și mi-au invadat venele.

prin mine curge un timp fără tine.

în spatele ochilor ce și-au pierdut strălucirea,

chipul tău, ca un far, mă călăuzește în noapte,

uneori, dacă îmi țin respirația.

îți simt mirosul și îți aud inima, tic – tac,

acele vremuri trăite cu tine.

dor

 

(sursă imagine google)

 

Marea se trage în larg furioasă,

o aud strigând cu vocea-i de apă:

Am să mă întorc și-am să mușc din țărm!

Un pescăruș speriat își zbate aripile pe desupra-i,

un val înalt îi udă zborul.

Cerul își închide ferestrele, aud lacăte zornăind.

În noaptea asta nici un înger nu va străluci,

drumeții vor umbla bezmetici prin întuneric.

Iarna pășește cu tălpile de gheață pe nisip,

tresar, are să-ți înghețe urmele și când marea se va-ntoarce

îmi va mușca din suflet.

 

 

 

 

Aerul doarme în neclintire,

undeva, în înaltul cerului,

dorul deschide c-o lacrimă o ușă.

Îngerii se ridică în picioare și o întreabă:

– A cui ești?

-A unei mame, șoptește lacrima.

 

 

 

(frumoasa mea fiică, Daria)

Să verşi o lacrimă în mare

şi lacrima să îţi rămână întreagă,

să n-o strivească nici un val,

să n-o înghită nici un peşte,

să o găsească peste ani,

schimbată-n perlă,

un pescar.

În sufletul meu s-au adunat

păsări cu aripi de gheață,

ce și-au uitat zborul și dorul,

și sufletul pereche, chiar și copacul-cuib,

ce nu mai știu să cânte, ce-au învățat să plângă,

și s-au trezit în iarnă, că pe pâmânt,

nu mai există nici o țară caldă!

 

 

Pietrele tac,

buzele mele au forma buzelor tale,

tu taci,

cuvintele au murit de dorul sărutului,

cerul plânge,

râurile își spală malurile cu apă de ploaie,

florile-s triste,

de petale se dezbracă, vântul le-ndoaie, pământul le-nghite.

Tu taci, pietrele tac, cuvintele zac moarte pe buzele mele,

care de dor, au căpătat forma buzelor tale.